În secolul XXI, încă vrem să cucerim piaţa agricolă europeană cu plugul tras de o mârţoagă şi cu brânza extrasă direct din putina tradiţională. Vrem productivitate pe proprietăţi prost cadastrate. Avem finanţare cum trebuie pentru sub 5% din suprafaţa arabilă – iar „marketingul n-are treabă cu agricultura“, îmi spunea emfatic un secretar de stat. Ce putem face? Prinţul Charles, moştenitorul Coroanei Britanice, ne-a explicat adeseori: agricultura ecologică ar putea reprezenta o şansă pentru o Românie oricum încă prea săracă să folosească erbicidele peste tot. Pasul doi – certificarea calităţii produselor într-un mod organizat. Pasul trei – marketingul produselor realizat profesionist (exemplu: marca „Transilvania autentică“, sprijinită de prinţ, un experiment reuşit şi replicabil!). Pasul patru – acele depozite pentru legume, fructe şi pentru celebrii pepeni de Dăbuleni, apărute în conştiinţa publică înaintea alegerilor, ca urmare a zicerilor prezidenţiale. După alegeri, ele s-au topit la fel de simplu ca zecile de alte proiecte şi pariuri propuse pentru agricultură de 20 de ani încoace. Prinţul va reveni în septembrie, se va întâlni cu preşedintele şi va încerca să explice din nou! Pasul cinci: cadastrul făcut la plesneală! Un fost director de la agenţia responsabilă spunea îngrozit cum circa 60% din terenurile fotografiate din avion, cum ne cere UE, nu bat cu ceea ce este scris în catastife. Parcele mutate cu un metru mai încolo (cum descurci când povestea asta este de la cadastrul făcut în 1991, de pildă?) – dezmembrări făcute cu furca, cadastrişti care iau măsurători aproximative, haos şi băşcălie. Pasul şase reprezintă deja o coerenţă prea periculoasă pentru haosul în care trăim: să promovăm simultan un turism bazat pe ce avem: natura simplă, căsuţe la ţară şi consum de produse bio. Adică înainte de a fi „The Land of Choice“ şi a azvârli astfel banii pe fereastră cu slogane stupide, putem inventaria ce avem deja şi să gândim un ambalaj deştept pentru acel „ceva“. De exemplu, România este ţara în care RAPPS – fosta Gospodărie de Partid – deţine un jaf botezat Hotel Economat (două stele!) plasat „strategic“ lângă castelul Peleş. Turiştii nu găsesc aici nici curăţenie, nici mâncare tradiţională, nici locală, nici măcar zmeura care creşte zece metri mai încolo. Nu mai continui cu subiectele conexe – agronomi care au devenit mai rari decât zimbrii, creditarea mai mult decât anemică a sectorului, fiscalizarea inexistentă – le menţionez doar în treacăt. Concluzia este următoarea:  sara pe deal, buciumul sună cu jale. Satul românesc are tuse de secol XIX, iar politicienii tot mestecă rumeguş de promisiuni. Într-un sat din România care ar putea fi oriunde, vom regăsi şi la anul tot mârţoagele care trag alene de plugul – simbol al neputinţei noastre.