«Congresul american a ţinut să dea dovadă de un soi de îngustime a minţii cu care ne-am obişnuit mai des din partea politicienilor europeni – mai ales a celor francezi.»
Din când în când, ne face o plăcere disproporţionată să aflăm că ţări cu pretenţii mai mari ca ale noastre dau dovadă de o obtuzitate pe picior egal cu cea a României. Un exemplu recent vine din Statele Unite. Măsura în cauză riscă însă să aibă consecinţe care ar putea tăia brutal pofta de râs restului lumii.
Odată cu adoptarea legislaţiei de salvare a sectorului financiar, Congresul american a ţinut să dea dovadă de un soi de îngustime a minţii cu care ne‑am obişnuit mai des din partea politicienilor europeni – mai ales a celor francezi. Găselniţa aleşilor americani este ca acele bănci care au primit injecţii de capital din partea guvernului federal să nu poată angaja cetăţeni străini cu uşurinţa cu care o făceau în trecut. La prima vedere, e un plan plin ochi de intenţii bune: se minimizează impactul crizei financiare asupra unui segment al forţei de muncă băştinaşe, în timp ce străinii trebuie să se descurce cum pot. Dacă banul public american a intrat într-o bancă, atunci e rezonabil să i se ceară aceleiaşi bănci să nu primească decât, în mare parte sau în totalitate, angajaţi americani.
Problema cu acest raţionament este că nu e simplu, ci simplist. Genul de oameni care obţineau vize de muncă în Statele Unite şi sfârşeau pe Wall Street nu sunt tocmai o specie abundentă. În primul rând, ei tind să fie mult mai bine şcoliţi decât tinerii americani, cu un nivel sensibil mai ridicat al cunoştinţelor necesare unei cariere în finanţe. De cele mai multe ori, pe lângă educaţia de primă mână care îi punea pe radarul băncilor, ei mai demonstrau şi o foame de succes şi o ambiţie care lipsesc din mentalitatea colegilor lor de generaţie americani.
Pe de altă parte, nevoia de astfel de angajaţi a băncilor şi a altor companii performante din SUA mai reflectă un alt adevăr incomod pentru politicienii de la Washington. Mai multe decenii de neglijare a sistemului de învăţământ au dus la o producţie în masă de ilustre mediocrităţi – multiple clasamente plasează adolescenţii americani spre coada ierarhiei în raport cu ţări dezvoltate şi nu numai. Congresul american ar vrea însă să evite acest adevăr, deoarece asta înseamnă că nu trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru acele decenii de neglijare a învăţământului.
Nu în ultimul rând, studenţii străini care ajung să fie bancheri pe Wall Street plătesc şi ei impozite guvernului SUA, pe lângă contribuţii obligatorii la un jenant sistem de asigurări sociale şi de sănătate, contribuţii care însă nu le dau dreptul la nimic. Altfel spus, acei oameni pe care Congresul american nu vrea ca băncile să-i mai angajeze au plătit şi ei întru salvarea Wall Street-ului, pe lângă bani smulşi prin lege pe servicii la care nu au acces.
Relevanţa, pentru restul lumii, a acestei obtuzităţi multidimensionale ţine de precedentul creat şi de prilejul oferit altor ţări să adopte măsuri similare – şi poate chiar mai protecţioniste. În contextul unei lumi care va fi definită din ce în ce mai mult de penuria de creiere, gestul legislativului SUA reprezintă o proverbială tăiere a crăcii de sub picioare. Să sperăm că nimănui altcuiva nu i se va părea asta o idee bună.
