11 iulie a intrat deja în istoria Cubei drept adevărata zi a rebeliunii naționale. Mii de cubanezi care au ieșit în stradă aproape în toate provinciile, mânați de foamete, de lipsa de medicamente, de lipsa libertăților individuale și de creșterea numărului de bolnavi și decedați de COVID-19, au demontat în câteva ore grotesca farsă ce durează de 62 de ani și discursul (oficial) despre contrarevoluția plătită de CIA, pe care regimul Castro l-a reluat insistent de la evenimentele din 27 noiembrie 2020.

Între strigătele de „Libertate”, „Patrie și viață” și „Nu ne este frică”, scânteia insurecției s-a aprins în orașul San Antonio de los Baños și s-a răspândit pe toată insula, declanșând o puternică represiune polițienească. Cei care au trăit episodul El Maleconazo (revolta din 5 august 1994, nr) recunosc că nu au mai văzut niciodată așa ceva, dată fiind amploarea și simultaneitatea evenimentelor. După cum era de așteptat, dictatura a optat pentru un discurs agresiv și arogant. În timpul unei apariții intempestive la televiziunea cubaneză, președintele Miguel Díaz-Canel, vizibil nervos, a răspuns cu o retorică uzată, învinuind embargoul și guvernul Statelor Unite. În diatriba sa, slabă și imprevizibilă uneori, el a ajuns să îndemne la un război civil, subliniind că „străzile aparțin revoluționarilor” și că apărătorii regimului au fost convocați să contracareze protestele cetățenești legitime, pe care le-a descris ca fiind „provocări orchestrate din exterior”, o abordare absolut falsă.

Dacă asta ar fi fost agenda exilului, atunci trebuie să recunoască faptul că ea s-ar fi aflat în perfectă armonie cu cea a poporului, pe care guvernul Díaz-Canel nu l-a întrebat niciodată dacă a fost de acord cu dolarizarea economiei, cu intrarea turiștilor ruși în plină pandemie, cu exportul a 12 milioane de vaccinuri în Venezuela, când doar puțin peste un milion de cubanezi au fost imunizați, cu transportul de medicamente către Nicaragua, în timp ce spitalele insulei nu au nici analgezice, și cu atât de multe alte decizii importante care au fost luate unilateral, arătând că agenda conducerii nu are nimic de-a face cu nevoile poporului.

Dacă demonstrațiile au fost organizate de exilați, atunci Díaz-Canel trebuie să recunoască faptul că acea comunitate cubaneză din Miami are o putere de convocare mult superioară celei a castrismului și că opoziția internă este foarte bine organizată de la un capăt la altul al arhipelagului, lucru pe care l-au negat întotdeauna.

Díaz-Canel a mințit cu nerușinare, protejat de mașinăria mediatică aflată în serviciul Partidului Comunist din Cuba și de întreruperea internetului la nivel național, ceea ce a determinat să nu se poată afla de la sursă mână ce s-a întâmplat cu adevărat în San Antonio de los Baños, unde aduse în camioane pline Beretele Roșii au atacat protestatarii, bătând și arestând zeci dintre ei, înainte ca el (președintele) să ajungă acolo și să se plimbe înconjurat de agenți ai Securității Statului printr-un oraș pustiu. În restul provinciilor, Poliția Națională Revoluționară, Trupele Speciale și slujitorii Poliției Politice și-au dezlănțuit brutalitatea împotriva protestatarilor, mulți dintre ei femei. A devenit virală imaginea unui fotograf al agenției AP, cu nasul spart de forțele de poliție în timp ce înregistra protestul din fața ICRT, în care mai mulți tineri artiști au fost reținuți cu violență.

Chemarea la ură, promovată de Díaz-Canel, a declanșat evenimente tragice în doar trei zile. În țară au fost întrerupte comunicațiile pentru a împiedica lumea să observe în timp real brutalitatea și cruzimea trupelor speciale împotriva cetățenilor. Peste câteva zile se va cunoaște numărul real al morților, răniților grav și arestaților, dar pentru moment dictatura reprezentată de Díaz-Canel și condusă din umbră de familia Castro este denumită ca atare în întreaga lume.

Díaz-Canel a declarat că țara sa nu are nevoie de ajutor umanitar, iar ministrul de externe Bruno Rodríguez Parrilla a negat existența unei rebeliuni sociale, catalogând acțiunile din 11 iulie drept „revolte, vandalism și indisciplină din partea unor elemente contrarevoluționare”. Dar regimul și toată Cuba știu că nu a fost o mână de cubanezi aici și colo, ci zeci de mii în toată țara, cetățeni nemulțumiți de situația teribilă prin care trece insula, pe care Díaz-Canel persistă în a-i cataloga drept „mercenari sau revoluționari derutați”, subliniind încă o dată disprețul său față de dreptul oamenilor de a ieși în afara cadrului ideologic rigid trasat acum șase decenii.

Evenimentele din 11 iulie au arătat că schimbarea pe care o cere Cuba nu este o chestiune de mercenari plătiți de CIA. Există o adevărată voință populară care respinge administrația lui Díaz-Canel și prelungirea unui sistem politic care a lăsat țara în condiții de vulnerabilitate extremă, cufundată într-o corupție politico-administrativă insurmontabilă, la toate nivelurile.

În acest context crucial pentru viitorul insulei, unii „analiști” au sugerat posibilitatea ca președintele Joe Biden să ridice restricțiile privind transferurile de bani, o concesiune care ar merge în direcția opusă libertății depline la care aspiră cubanezii. Problema Cubei nu va fi rezolvată punând mai mulți bani în mâinile unei dictaturi a cărei premisă este neproductivitatea și a cărei guvernare asupra poporului se bazează pe politici economice dezechilibrate, cvasi-feudale. O undă verde pentru aceste transferuri ar fi echivalentă cu a perpetua obiceiul regimului de a importa pentru a le revinde cetățenilor, în valută și la prețuri super umflate, mizilicurile ieftine pe care le oferă partenerii săi din China și Uniunea Europeană la costuri neglijabile. Ar fi un gest de bunăvoință, dar ar fi contraproductiv. Atâta timp cât statul valorifică toate resursele și canalele de investiții, nu vor exista oportunități de creștere pentru sectorul privat și nici pentru cubanezii obișnuiți.

Cuba a ales calea libertății și, judecând după mesajul lui Díaz-Canel, o vom câștiga doar cu prețul unor noi traume și decese. Dacă țările democratice au o adevărată stimă pentru noi, să fie atente, castrismul nu va ezita să scoată armata împotriva cetățenilor noștri lipsiți de apărare și atunci se va afla cât valorează declarațiile de afecțiune și de solidaritate pe care națiunile libere nu obosesc niciodată să le exprime față de poporul cubanez.

Pe 14 iulie, Cuba rămâne deconectată de lume prin decizia Partidului Comunist. Această tăcere impusă este o amenințare de moarte de care cubanezii de pretutindeni trebuie să fie foarte conștienți. Díaz-Canel a asigurat că schimbarea va fi posibilă numai peste cadavrele revoluționarilor, în ciuda faptului că opoziția cubaneză este pașnică și a demonstrat asta pe deplin.

Cei care visează la o Cubă liberă nu vor morți, dar dacă vor exista, de oricare parte ar fi, toată vina va aparține familiei Castro, lui Miguel Díaz-Canel, Ministerului de Interne, Forțelor Armate și presei oficiale, care rămâne dispusă să nege ceea ce este evident, contribuind cu lipsa lor de etică la impunitatea criminalilor.

În interiorul insulei, cubanezii vor continua să iasă în stradă, cu durerea Națiunii, cu mândria Națiunii. Este vital, urgent, să nu-i lăsăm singuri.