Francul elveţian a ajuns la paritate cu euro, după ce Banca Centrală Elveţiană a anunţat sec faptul că nu va mai susţine o limită de creştere a propriei monede. Vestea este extrem de proastă pentru toţi românii care se fripseseră deja cu creditele în franci elveţieni şi care riscă să plătească un apartament la preţ de patru ori mai mare decât valoarea actuală de piaţă. Asta pentru că au dat pe el de două ori mai mult decât pot obţine astăzi şi pentru că ajung să plătească la credit de două ori mai mulţi bani decât au împrumutat.
Socoteala este un pic extremă, dar nu asta este ideea. Important este să înţelegem că orice împrumut făcut în altă monedă decât cea în care câştigi este o speculaţie supusă unui risc extrem. Iată cum nişte zeci de mii de oameni, poate chiar sute de mii, au ajuns astăzi să înţeleagă o lecţie de economie predată ani de-a rândul de toţi economiştii, în frunte cu guvernatorul BNR, şi la care au chiulit nemotivat. Sigur, este posibil ca febra care a cuprins pieţele financiare să se mai domolească şi lucrurile să revină pe termen lung în matca lor obişnuită. Totuşi, cei care şi-au făcut un credit în CHF nu cred să dispună de rezerve financiare care să le permită să suporte astfel de şocuri.
Nu ştiu care este motivaţia finanţiştilor elveţieni pentru această măsură. De altfel, economia ţării lor este puternic dependentă de exporturi, care devin astfel extrem de scumpe pentru restul lumii. Dar, poate că toţi cei care-şi cumpără ceasuri elveţiene şi-şi fac vacanţele de iarnă la St. Moritz sau Zermatt îşi vor permite să plătească mai mult ca să aibă ce-şi doresc. Poate că elveţienii de rând vor fi destul de leneşi pentru a nu se urca în maşină ca să cumpere de la Carrefour-ul din Franţa sau Kaufland-ul din Germania şi vor alege să-şi achiziţioneze produsele de bază tot de la bătrânul lor Coop. Este, însă, evident că Elveţia a devenit un teritoriu de superlux, inaccesibil oamenilor de rând chiar din ţările vestice, iar moneda folosită pe acest teritoriu este ultima la care ar trebui să te gândeşti atunci când doreşti să-ţi faci un credit.
Îmi amintesc şi acum cu groază de anii când lucram pentru o companie elveţiană care avea bugetele stabilite – cum altfel? – în franci elveţieni. Şi cum moneda asta capricioasă putea face peste noapte ca rezultatele noastre centralizate să devină pierderi, în ciuda faptului că noi calculaserăm pe plan local că facem profit. Aşa că am un singur sfat de dat celor care se întreabă cum e bine să procedeze pe viitor: să-şi negocieze salariile în moneda locală şi să includă o clauză care le garantează ajustarea veniturilor cu inflaţia. Iar dacă au chef de speculaţii financiare, să ţină seama de faptul că monedele celor puternici şi bogaţi se pot întări pe neaşteptate, dacă un grup restrâns de oameni îşi doreşte acest lucru. În timp ce monedele celor slabi şi săraci vor risca întotdeauna să se devalorizeze, din acelaşi motiv. Altfel spus, e bine să faci un credit în monedele săracilor şi să economiseşti în cele ale bogaţilor. Pe termen lung, aceasta s-ar putea dovedi cea mai sigură combinaţie.
Claudiu Şerban,
director editorial, Capital