Vă mai amintiţi de relaţia exporturi + economisire + taxe = importuri + investiţii + cheltuieli guvernamentale? Germania, care are excedent comercial şi menţine constant nivelul taxării şi al economisirii, îşi permite din surplus să alimenteze ultimele două elemente.
Spre deosebire de ţările sudice, unde exportul net e cu semnul minus și nu reuşesc să-şi întreţină cheltuielile publice fără deficit fiscal.
În cazul nostru balanța comercială e fel, iar când reducem taxele şi nu stimulăm economisirea, micşorăm cheltuielile bugetare şi tăiem investiţiile. Și precum ţările mediteraneene avem minus la buget. Acesta ar trebui utilizat doar să cofinanţeze fonduri europene, care țin locul investiţiilor străine. Deşi România are rezerve de lichiditate ce ar putea fi capacitate prin intermediul fondului suveran pentru cofinanţare, şi deficitul ar fi justificat doar de NATO și cheltuielile de apărare. Ceea ce înseamnă că-i necesar să se acorde ameninţărilor externe cam aceeaşi atenţie precum luptei anticorupţie. Dar pe lângă tratarea cu aceeaşi responsabilitate a provocărilor interne şi din afară e bine ca bugetul să permită bunăstarea populaţiei. Altfel se va vedea că singurul lucru pe care-l face deficitul fiscal e majorarea datoriei publice peste limita de alertă de 40% din PIB. Haideţi însă să schimbăm perspectiva. Să zicem că programul de majorare a salariilor bugetarilor, anunţat pentru următorii patru ani, va face să fie depăşit cu uşurinţă pragul de alarmă al datoriei. Ba chiar s-ar crea premise să fie periclitat cel de 60% din PIB, din Tratatul de la Maastricht.
Probabil că asta face obiectul preocupărilor celor ce se ocupă de macroprudenţialitate, un comitet, un consiliu şi o direcţie. Mai mult ca sigur că ultimele două vor avertiza în legătură cu necesitatea ţinerii sub control a cererii agregate, prin interventionism, atât de cunoscut în timpul acordurilor cu FMI. Vor fi căutate argumente, susţinute cu grafice, ca atunci când s-a spus că vom avea inflaţie de câteva procente în 2017. În fine, poate că nu e cazul să vorbim aici de vicii de expertiză, ci doar de dat cu părerea că respectivul comitet, spre deosebire de consiliu şi direcţie, ar putea să susţină o schimbare a paradigmei, şi trecerea de la limitarea consumului – cum s-a făcut în România un sfert de secol, cu controlul salariilor şi preţurilor, ca în ţările pe picior de război – la stimularea ofertei interne de bunuri şi servicii. Punctul de la care trebuie plecat e, desigur, supraîndatorarea populaţiei, cea care nu permite inflaţiei să se manifeste şi, ca urmare, e nevoie să se treacă pe noi baze fiscale şi monetare. Cu precizarea că optica e nevoie să se modifice la modul că atunci când se va mări oferta, va creşte şi baza de impunere, ceea ce va permite ca deficitul fiscal să fie înlocuit cu excedentul, şi datoria publică să nu se mai umfle peste limita de alertă.
Mai multe articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe pe bloguluibalan.ro