Dacă ai interpretat propoziția de mai sus ca pe un îndemn autentic la violență, ești, în cel mai bun caz, un cititor neatent. E o afirmație evident falsă, satirică, despre starea mea mentală. Nu îndeamnă pe nimeni să facă ceva. Înseamnă asta că ameninț pe cineva? Pe cine?

Presiunea de a anula (cultura anulării: a lăsa pe cineva cu un discurs perceput drept extremist fără mijloace de comunicare; formă de ostracizare sau boicot – n.red.) oameni pentru că au violat cine știe ce norme vagi și impredictibile și-a revendicat cea mai nouă victimă în persoana lui Will Wilkinson (scriitor și publicist american de orientare liberală clasică – n.red.), fost vicepreședinte pentru cercetare la grupul de reflecție libertarian Niskanen Center și (încă) editorialist colaborator la New York Times.

Concedierea lui este cu atât mai deprimantă cu cât Niskanen era una dintre cele mai utile surse de analize politice independente, contra curentului. Bazele instituției au fost puse de refugiați de la Cato Institute (alt grup de reflecție libertarian – n.red.), nemulțumiți de negarea nefondată a schimbării climei de către Institut. Ei gândeau, și e corect, că libertarianismul în înțelesul său real nu le poate permite companiilor să le facă rău altora, după cum procedează industria combustibililor fosili. Faptul că și Niskanen a intrat în hora anulării constituie o mare dezamăgire, potrivit The Hill.

Iată ce s-a întâmplat. După învestirea lui, unii autori conservatori s-au plâns că, deși Joe Biden a făcut apel la unitate, el a propus politici pe care republicanii nu le-ar putea accepta vreodată. „«Aha! Biden propune politici care nu-mi plac. APELUL LUI LA UNITATE E O MINCIUNĂ!!!» e tot ce poate scoate jalnica minte conservatoare. Trist”, a scris Wilkinson pe Twitter.

Curând după aceea a revenit cu fraza care i-a adus concedierea: „Dacă Biden ar vrea cu adevărate unitate, atunci l-ar linșa pe Mike Pence”.

Acest mesaj și l-a șters apoi rapid și și-a cerut scuze. „Noaptea trecută am făcut o eroare de judecată și am scris pe Twitter asta. Era sarcasm dur, dar arăta ca un îndemn la violență. Așa ceva e întotdeauna greșit, chiar și în glumă. A fost cu atât mai greșit într-un moment în care unitatea și pacea sunt atât de importante. Îmi pare extrem de rău și promit să nu repet greșeala.” Ulterior și-a blocat și contul pentru publicul general.

Dar era prea târziu. Niskanen Center a declarat: „noi tragem linie la declarațiile care sunt sau pot fi interpretate în orice mod ca fiind aprobatoare ori încurajatoare în privința violenței. În consecință, Niskanen Center, cu inima grea, s-a despărțit de Will Wilkinson”. În mod evident, el este în pericol să-și piardă și poziția de la New York Times. Un purtător de cuvânt al cotidianului a declarat: „Pledoaria pentru violență, în orice formă, chiar și în glumă, este inacceptabilă și contravine standardelor The New York Times. În prezent ne reevaluăm relația cu Will Wilkinson”.

Dar Wilkinson „pleda pentru violență”? Pentru a răspunde la această întrebare, cuvintele lui trebuie examinate în context. Aceasta e modalitatea de a înțelege orice utilizare a cuvintelor. Dacă i-am lua afirmația literalmente, ea s-ar adresa unei singure persoane. Poate cineva să înțeleagă fraza, în mod rezonabil, drept o propunere serioasă ca Biden să se dedea la violență criminală împotriva lui Pence?

Există fie și cea mai infimă urmă de pericol ca Biden să accepte o asemenea invitație? Poate că de fapt Niskanen vrea să propună un standard ceva mai difuz, condamnând afirmațiile care „pot fi interpretate în orice mod ca fiind aprobatoare ori încurajatoare în privința violenței”.

Poate că acest lucru înseamnă că o afirmație este intolerabilă dacă poate fi interpretată – oricât de nerezonabil – ca aprobând violența, de către oricine de pe planetă. E greu de crezut că oricare utilizare a limbajului ar putea satisface un asemenea standard.

Dacă încerci să explici gluma, o strici, dar Wilkinson tot a încercat: „Prost inspiratul meu mesaj pe Twitter se voia a fi o modalitate acidă de a explica reaua credință exasperantă a celor care, prin propria retorică învrăjbitoare și prin repetarea minciunilor despre frauda electorală, au facilitat atacul gloatei asupra Capitoliului, acolo unde răzvrătiții pro-Trump au înălțat o spânzurătoare și i-au cerut capul lui Pence”.

Wilkinson e un gânditor profund și original care sfidează catalogările politice familiare. De pildă, în februarie 2020 el a publicat o justificare din perspectiva dreptei a candidaturii prezidențiale a senatoarei Elizabeth Warren, argumentând, contra opiniei publice prevalente cum că ea ar fi o stângistă pe calapodul lui Sanders, că Warren este de fapt o susținătoare a idealurilor fundamentale care animau odinioară Partidul Republican moderat.

Concedierea lui a provocat un nou val de sarcasm. Jurnalistul Robby Soave: „Cazul lui Wilkinson e o anulare clasică, de manual: o acțiune disciplinară drastică, excesiv de dură, ca răspuns la un singur mesaj prost gândit pe Twitter, care altfel ar fi fost uitat în câteva zile”. Ezra Klein (jurnalist, New York Times – n.red.): „nimeni, niciunde, nu crede că el a pledat efectiv pentru violență. Aceasta este autentica cultură a anulării, (aplicată) de oameni care pretind că o condamnă”.

Radley Balko (jurnalist, The Washington Post – n.trad.): „ar fi finalul perfect pentru epoca Trump dacă unica persoană publică ce are de suferit orice fel de consecințe reale pentru incitare la violență în ultimele două luni este Will Wilkinson, pentru o afurisită de glumă evidentă”. Scott Shapiro, profesor de drept la Universitatea Yale: „niskanen (verb, reflexiv): a acționa rezonabil, dar a distruge totul printr-un singur act de lașitate”.

În istoria culturii anulării e dificil de găsit vreun caz în care, după o concediere nejustificată, angajatorul a avut curajul de a admite că s-a pripit și și-a reangajat victima. Poate că singurul motiv pentru care posibilitatea există în cazul de față e acela că Wilkinson e foarte cunoscut. Oricum, de undeva trebuie început. Iată că Niskanen are din nou o șansă reală de a merge contra curentului și de a face pionierat.