După ce vreme de 15-20 de ani mai mult au tăcut, ecologiştii autohtoni şi-au concentrat, în ultimul timp, eforturile pe chestiuni punctuale precum Delta Dunării sau Roşia Montană. Recent, ei par să fi descoperit secretul lui Polichinelle şi au început să protesteze şi împotriva despăduririlor ce au loc pe scară largă după 1990. Rămâne de văzut cât timp le va lua să observe că mediul înconjurător a suferit în ultimele decenii şi un alt dezastru dificil de cuantificat şi cu efecte greu de înlăturat. Este vorba de milioanele de tone de deşeuri care ne poluează solul, apele şi aerul. Fie că vorbim de şoferii nesimţiţi care scapă din mers de ambalajul de la pachetul de ţigări, de turiştii prost crescuţi care îşi marchează locul de picnic cu PET-uri şi doze goale, de cele circa două milioane de gospodării care nu au contract de salubritate şi scapă de gunoaie prin ardere, îngropare sau, cel mai adesea, prin aruncare pe cel mai apropiat teren viran sau în albia celui mai apropiat râu sau de numeroasele firme care, pentru a nu plăti tarifele la gropile de gunoi, apelează la metode similare, problema este extrem de serioasă. În primăvara anului trecut, Garda de Mediu a efectuat aproape 2.000 de controale în toată ţara, ocazie cu care a depistat 1.746 de depozite ilegale de deşeuri, cu o suprafaţă totală de 582.000 de metri pătraţi (imaginaţi-vă 130 de terenuri de fotbal acoperite nu cu gazon, ci cu gunoaie). În ciuda celor 81 de amenzi cu o valoare de peste 1,1 milioane de lei aplicate atunci şi a numeroaselor altor controale şi amenzi aplicate pentru situaţii similare, nimic nu pare să se fi schimbat în ultimul an.

Poluarea de lângă casă

„Vin camioane seara târziu sau dimineaţa foarte devreme, când e întuneric şi nu le poţi vedea numărul de înmatriculare, şi aruncă aici tot felul de resturi“, spune Ştefan Tudor, locuitor al oraşului Chitila din Ilfov arătând cu mâna spre câmpul din spatele casei lui. „De obicei, e vorba de moloz din construcţii sau demolări, dar au venit şi cu haine vechi sau cu saltele uzate. Facem sesizări la primărie, vin şi curăţă, dar după câteva zile gunoaiele apar din nou“, se plânge el. Problema principală este, aparent, una estetică. De fapt, indiferent că vorbim de gunoaie obişnuite sau de deşeuri periculoase, dacă nu sunt depozitate corect acestea reprezintă un pericol real pentru sănătate. Sub efectul factorilor atmosferici, diverse substanţe cu efect negativ pentru oameni şi animale se inflitrează în sol şi, de aici, în pânza freatică (din care se alimentează cu apă aproape jumătate din români) sau sunt purtate de vânt la distanţe considerabile. Haldele de steril şi iazurile de decantare din domeniul minier sau siderurgic reprezintă un exemplu foarte bun de depozite de deşeuri care, dacă nu sunt corect concepute sau întreţinute cum trebuie, devin extrem de dăunătoare pentru localnici. În zona Moldova Nouă, de pildă, unele tipuri de cancer s-au înmulţit semnificativ în ultimii ani, atât pe malul românesc, cât şi pe cel sârbesc. Cauza cea mai probabilă o reprezintă depozitul de deşeuri al minei de cupru Moldomin.

Însă şi maidanul plin de gunoi de lângă bloc sau de la marginea satului poate aduce, în anumite condiţii, probleme serioase. Mai ales că acolo s-ar putea să fi fost aruncate, fără să ştie aproape nimeni, deşeuri petroliere, chimice sau chiar medicale.

Concediu cu aromă de tomberon

Poluarea cu deşeuri are şi alte efecte nu tocmai plăcute. Unul dintre ele este impactul negativ la nivelul turismului. În urmă cu mai mulţi ani, un demnitar suedez care sosea prima oară în România pe la vama Nădlac le declara ironic jurnaliştilor din Arad că nu ştiuse până atunci de unde vin pungile din plastic şi PET-urile: „Dar acum am văzut că acestea cresc pe câmp în ţara voastră şi, din câte am observat, aţi avut o recoltă frumoasă anul acesta.“

Mulţi alţi turişti, străini sau români, se plâng şi ei de acelaşi lucru: peisaje deosebite distruse de gunoaie. „Sunt zone care de la distanţă arată încântător, dar când te apropii nu poţi să treci cu vederea ambalajele din plastic, celofan sau aluminiu. Am văzut o poiană în Bucegi care fusese decorată cu gunoaie ca un pom de Crăciun. În sensul rău…“, spune Marco, un italian care vine aproape în fiecare an în România deoarece soţia lui este din Braşov. „Mi s-a întâmplat de cel puţin zece ori. Fie când am mers cu bicicletele la munte sau pe lângă Bucureşti, prin păduri sau pe malul vreunui râu. Fie când am oprit cu maşina în diverse locuri din ţară pentru a face un picnic. Mi-au stat în gât plimbarea şi mâncarea din cauza mormanelor de gunoaie. Şi ce e mai trist e că nu vorbim doar de PET-uri, cutii de bere sau de conserve, ci şi de adevăraţi munţi de moloz“, se plânge la rândul lui Paul, un tânăr de 25 de ani din Capitală.

Biciul acum, zăhărelul mai târziu

După ce şi-au aruncat gunoaiele cum au vrut timp de sute de ani, cum ar putea fi convinşi românii să nu-şi mai polueze ţara? Pe termen lung, obiectivul ar putea fi atins prin educaţie. Dar, pe termen scurt, este nevoie de legi şi, mai ales, de sancţiuni aplicate cu stricteţe. La prima parte stăm destul de bine. În 2014, de exemplu, a trecut prin Parlament o lege prin care gospodăriile şi firmele care nu au contract de salubritate vor beneficia totuşi de acest serviciu. În schimb, ele vor fi obligate să plătească o taxă specială la primărie, care va fi folosită pentru a se acoperi contravaloarea ridicării gunoiului. În unele localităţi, nivelul taxei este mai mare decât cel al serviciului de salubritate (în Cluj-Napoca, de exemplu, este de trei ori mai mare), determinându-i astfel pe oameni să-l aleagă pe acesta din urmă. Iar în acest an a trecut de Senat, urmând să fie votat şi de Camera Deputaţilor, un proiect de lege prin care aruncarea gunoiului pe geamul locuinţei sau al autovehiculului va fi sancţionată cu amenzi de până la 2.500 de lei.  În plus, există deja transpuse în legislaţia autohtonă o grămadă de norme europene privind protecţia mediului, prin care cei care aruncă deşeuri în alte locuri decât cele amenajate sunt pedepsiţi aspru. Problema este că acestea se aplică mult prea rar comparativ cu numărul de cazuri. Unul din motive este că autorităţile nu alocă suficient personal şi resurse urmăririi acestor fapte. În al doilea rând, dacă nu sunt surprinşi în flagrant, contravenienţii nu prea pot fi sancţionaţi. În unele zone din Bucureşti sau Cluj-Napoca au fost amplasate camere de supraveghere tocmai pentru a-i depista pe cei care-şi făcuseră un obicei din a scăpa de gunoaie pe spaţiul public, însă fenomenul nu a dispărut, ci doar a scăzut în intensitate. Aşa că soluţia pare a fi tot cea a creşterii numărului de inspectori trimişi pe teren. Ceea ce se va întâmpla, desigur, doar dacă vom conştientiza cu toţii gravitatea problemei.