Fostul premier, Călin Popescu Tăriceanu. aofst achitat definitiv în dosarul în care a fost trimis în judecată pentru mărturie mincinoasă. Judecătoarele supreme care au luat această decizie sunt Mirela Sorina Popescu, Francisca Maria Vasile, Silvia Cerbu și Ana Hermina Iancu de la Înalta Curte.
De menționat este faptul că, Tăriceanu a fost acuzat de declarații mincinoase. Mai exact, în declarația de martor pe care ar fi dat-o la parchet într-un dosar, fostul premier ar fi făcut afirmații necorespunzătoare adversarului și nu ar fi spus adevărul despre ce știa în legătură cu faptele și împrejurările esențiale.
În acest context, acesta a fost trimis în judecată, în instanță fiindu-i schimbată acuzația, într-o formă simplă de mărturise mincioasă. Cu toate acestea, Instanța a hotărât că fostul premier nu a urmărit împiedicarea actului de justiție, ci, mai exact valorificarea unui drept recunoscutde lege pe care organuj judiciar l-ar fi ignorat.
În același timp, în decizia de achitare se mai menționează că la momentul audierii in calitate de martor, procurorii sugerau o presupusă implicare a lui Tariceanu în activități infracționale, lucru nedovedit însă. În acest context, avea obligatia legala de a-i aduce la cunostinta dreptul la tacere ori dreptul de a nu se incrimina:
“Procurorul avea reprezentarea faptului ca persoana vizata de audiere putea evalua facil ca declaratia/audierea ar putea conduce la autoincriminare, in ipoteza in care ar fi confirmat ca are cunostinta despre faptele sau imprejurarile asupra carora urma a fi intrebat, astfel recunoscand implicarea sa in conduita ilicita ce constituia obiect al cercetarii penale, independent de limite si consecinte”, se arată în decizia luată.
Decizia luată de ÎCCJ
Aceste prevederi sunt menționate și în decizia luată de ÎCCJ. Mai exact, Tăriceanu a fost achitat în esență pentru că nu a împiedicat și nici nu a urmărit să împiedice actul de justiție.
Totodată, în document se mai arată că nu a putut fi demonstrată implicarea sa într-o activitate infracțională, probleme nedemostrând acest lucru. Au mai fost adăugate și alte argumente anterioare pe care le puteți regăsi mai jos, în decizia luată de ÎCCJ:
“Articolul 118 din Codul de procedura penala, cu denumirea marginala, dreptul martorului de a nu se acuza, reglementeaza ipoteza in care propria declaratie nu va fi folosita impotriva persoanei audiate, dupa convertirea calitatii sale din martor in inculpat. Acest text nu se constituie intr-o scuza apriorica sau intr-un mecanism obiectiv si absolut de inlaturare a incalcarii drepturilor procesuale, in cazul unei audieri cu valenta autoincriminatoare, in conditiile in care organul judiciar avea date in acest sens.
Legiuitorul a generat remediul pentru situatia in care, in conditii de loialitate a administrarii probelor, deci fara o evaluare posibila anterioara a autoincriminarii se ajunge totusi la un astfel de rezultat. In cazul martorului A., organul judiciar insa, evaluase in mod repetat valenta contributiei si implicarii sale, astfel cum s-a aratat anterior. Inculpatul, plasandu-se in contextul activitatii ce facea obiectul analizei organului judiciar, evaluase, la randul sau, in mod firesc, o posibilitate de autoincriminare.
Ca urmare, persoana audiata nu a urmarit impiedicarea actului de justitie, ci valorificarea unui drept recunoscut de lege si pe care organul judiciar l-a ignorat, cu convingerea existentei sau aplicarii ulterioare a textului remediului prevazut de art. 118 din Codul de procedura penla. Dreptul de a nu se autoincrimina ori dreptul la tacere nu poate fi conditionat de decizia organelor de urmarire penala de a formula sau nu acuzatii impotriva unei persoane despre care aveau indicii ca este plasata in contextul infractional cercetat.
Atunci cand, desi acuzarea este in posesia unor indicii ca o persoana este implicata intr-o activitate infractionala, nu-i aduce la cunostinta aceste aspecte si ‘alege’ modalitati alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior declaratiile sa constituie probe si sa fie valorificate in dosarul penal, chiar daca nu impotriva aceleiasi persoane, ci a participantilor, dreptul la un proces echitabil nu este respectat, fiind viciat sub aspectul loialitatii administrarii probelor. Aceasta maniera de strangere a probelor ar face iluzorii drepturile procesuale ale partilor si ar incalca obligatiile legale ale organului judiciar. (…)
Instanta de control judiciar adauga argumentele anterioare celor evocate de prima instanta referitoare la lipsa cadrului procesual in care a fost data declaratia, respectiv lipsa calitatii propriu-zise de martor sau lipsa calitatii prevazuta de lege pentru subiectul activ calificat, ce determina absenta unei conditii de tipicitate obiectiva si genereaza aplicabilitatea dispozitiilor art.16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedura penala. Ordinea legala de preferinta, prevazuta de art. 16 din Codul de procedura penala a impus mentinerea temeiului achitarii”, se arată în instanța ICCJ.
