Cum a revenit NATO în centrul scenei din cauza invaziei lui Putin? rRolul alianței a devenit subiectul unor aprinse dezbateri
Guvernul german a promis o majorare fără precedent a bugetului de apărare, asta însemnând o creștere a contribuției țării la NATO. Strategii armatei SUA visează acum din nou la o versiune NATO vizând Pacificul, în timp ce funcționarii UE plănuiesc un nou NATO, destinat internetului. Fostele redute liberale și cele ale scepticilor din alianță au învățat să iubească NATO cam în același fel în care au învățat să iubească CIA-ul și FBI-ul pe vremea lui Trump. Bătrânul ‘șerif’ de pe vremea Războiului Rece și-a regăsit obiectivul și, spre surprinderea multora, s-a dovedit un spion remarcabil și o forță capabilă să lupte împotriva Rusiei.
Revenirea NATO în luminile rampei a fost însoțită de o nouă dezbatere pe tema istoriei sale. Fiecare parte interesată are versiunea sa diferită. Pentru Moscova, NATO era de multă vreme un proiect menit să subjuge Rusia și să-i reducă influența la o simplă amintire. Pentru Washington, NATO a fost la început un mijloc de a apăra statele occidentale de ele însele și de Uniunea Sovietică, dar, în anii ’90, organizația a devenit un instrument eficace în sprijinul democrației, al drepturilor omului și al capitalului. Pentru țările estice, NATO a devenit o umbrelă nucleară americană negociabilă, care le-a permis să-și asigure mai degrabă un statut social decât niște armate, atâta vreme cât ele nu se foloseau de obligațiile față de NATO ca să-și justifice austeritatea. Pentru restul lumii, a fost pe vremuri o alianță de apărare din Atlantic, care s-a transformat rapid într-una paternalistă și ofensivă.
O caracteristică izbitoare a acestor întemeiate argumente cu privire la NATO este aceea că toate presupun un mare grad de familiaritate cu înseși aceste lucruri. Pentru toate astea este nevoie de o anumită concepție despre Europa – sau chiar față de Vest – și puțini pot spune ce înseamnă ea de fapt. Trecând dincolo de cele patru litere, este vorba de mai mult decât despre o simplă alianță militară. NATO nu mai este nici „de Nord”, nici „Atlantic”, și nici legat de un anume tratat or, spunându-și „organizație”, asta sună aproape ca o antrepriză umanitară. O motivație a structurii NATO care ar fi greu de constatat este faptul că ea, cel puțin în Occident, a câștigat un îndelungat război de relații publice. În anii ’50, NATO trimitea “caravane” itinerante – expoziții și cinematografe în aer liber în țări din Europa ca să-și explice beneficiile în fața populațiilor sceptice. Pentru NATO, un asemenea obositor demers nu mai este util și, începând din anii ’80, opoziția față de organizație s-a micșorat simțitor. Ceea ce pe vremuri se presupunea că ar fi fost un apanaj al Războiului Rece este acum un lucru care se potrivește de minune sistemului militar și politico-economic al Occidentului, un sistem luat frecvent din greșeală drept o trăsătură naturală a peisajului european.
Pe hârtie, NATO este o alianță formată din 30 de țări credincioase instituțiilor libere și legate prin Articolul 5 al cartei sale, care susține că, necondiționat, membrii săi vor apăra oricare membru care ar fi atacat. Lansat în 1949, NATO se poate considera drept fratele mai mic al altor două instituții născute pe la mijlocul secolului – ONU și GATT, care a devenit Organizația Mondială a Comerțului – și se mândrește cu faptul că ar fi menținut pacea în lume timp de peste o jumătate de secol. Din punct de vedere militar, dacă nu și economic, NATO și-a îndeplinit în cea mai mare misiunea stabilită de Hastings, primul său secretar general, adică, „să-i țină pe ruși la distanță, să-i implice pe americani și să-i potolească pe germani”, arată The Guardian.
Pașii Europei spre autonomie, dezamăgitori
De ani de zile, în Europa s-a tot vorbit despre o nouă inițiativă, numită Identitatea Europeană de Securitate și Apărare, care, într-un fel, ar fi urmat să se nască, precum Atena, din „țeasta” NATO. Dar invazia Rusiei în Ucraina a demonstrat cât de dezamăgitori sunt pașii Europei spre autonomie și cât de adâncă este influența NATO asupra continentului. Ideea unei autonomii strategice europene merge prea departe dacă ea ne oferă iluzia că noi putem garanta securitatea, stabilitatea și prosperitatea Europei fără NATO și fără Statele Unite, declara fără înconjur ministrul german al apărării în 2020. În plus, puterea și importanța NATO urmează să sporească pe viitor, iar o majorare a bugetului european alocat apărării, încă mic în comparație cu cel al Washingtonului, nu înseamnă decât că umbrela NATO se va întări./…/
Problema cu așa-zisa autonomie europeană de apărare nu e doar aceea că asta ar putea avea consecințe nedorite, ci și faptul că, având în vedere ce înseamnă acum Uniunea Europeană, dacă ea ar reuși să ia o formă mai militarizată, perspectiva ar fi departe de a fi tocmai roză. Asta nu ar duce decât la întărirea statutului de „Fortăreață Europa” – idealul neoliberalismului xenofob.
În anul 1978, istoricul englez EP Thompson susținea că natopoliticianismul era o formă de apatie extremă, o patologie indusă într-o ideologie lipsită de sens, care nu știa decât șocurile care îi stau împotrivă. Dar Thompson scria asta într-o vreme când apelurile în sprijinul desființării alianței nu deveniseră o adevărată incantație. Invazia Rusiei în Ucraina i-a oferit NATO cea mai mare posibilă redresare. Nimeni nu se îndoiește de sprijinul efectiv al NATO față de apărarea Ucrainei, deși războiul nu s-a terminat încă. Cea mai grea întrebare care se pune este dacă NATO este într-adevăr corsetul armat care a asigurat libertatea Occidentului – punând însă în pericol populații din întreaga lume – și nu unul care a îngrădit de fapt libertatea. Într-o vreme când nu a mai fost niciodată atâta nevoie de o ordine mondială alternativă, NATO pare să trântească ușa în fața acestei posibilități. Dar asta ar putea readuce în prim-plan vechea deviză: „Nu există alternativă”.
