Iau frumos copia declarației și verific. Surpriză, nicio eroare! Îi trimit pe ai mei să vadă despre ce e vorba. Așa cum bănuiam, greșeala e a Fiscului. Bine, o să spună mulți, ce mare lucru s-a întâmplat? S-a rezolvat repede, iar funcționarii s-au purtat frumos. Că nu le-au ieșit adunările și, mai ales, scăderile, nu-i bai – și calculatoarele mai dau erori, ce așteptări să ai de la oameni.  Ei bine, și eu sunt de acord!
Totuși, ceva m-a deranjat: excesul de zel. De ce trebuia să fiu verificat, pentru a doua oară (prima dată le-a ieșit că au să-mi dea înapoi o parte din impozit), tocmai eu, care îmi plătesc toate birurile și îmi depun la timp, an de an, declarațiile? Nu aveau funcționarii ceva mai bun de făcut? Cunosc mulți oameni care nu le-au completat, deși legea cică i-ar fi obligat. Nu ar fi fost normal ca Fiscul să încerce, în primul rând, să-i găsească pe aceștia? De ce, invariabil, în relația cu statul român, dacă ești corect, plătești, iar dacă fentezi, scapi?
Fără îndoială, exemplul este banal, declarațiile de venit din drepturi de autor nefiind relevante în nicio discuție cu privire la bugetul de stat. La noi, mica evaziune sufocă economia, iar marea evaziune o bagă în comă. La urmă, Fiscul îi dă lovitura de grație. În loc să se lupte cu adevărații evazioniști, le face viața imposibilă contribuabililor cinstiți. Iar dacă persoanele fizice scapă relativ ușor, numeroasele controale, permise și de o legislație făcută parcă în ciuda capitalismului, au adus multe firme aproape de faliment. Știu că este nevoie de reforma sistemului fiscal și cred că sună bine multe din declarațiile mai-marilor ANAF. Totuși, nimic nu se schimbă.
Sunt multe de făcut, dar eu m-aș mulțumi cu puțin. O să fiu foarte bucuros când nu o să mai trebuiască să completez și să depun anual nu știu câte formulare pentru o firmă suspendată, care nu a avut niciodată activitate, când nu voi mai vedea, la gurile de metrou, zeci de tarabe cu șosete și chiloți, când voi primi bon fiscal de fiecare dată când cumpăr o floare sau mă duc la un restaurant. O să mai fiu în culmea fericirii mai ales atunci când voi parca mașina în centrul Bucureștiului și nu îi voi da, de frică să nu mă trezesc pe capotă cu o operă suprarealistă sculptată cu ranga, doi lei dragului meu compatriot un pic mai bronzat. În acel moment, chiar dacă Fiscul îmi va verifica într-un an de zece ori declarația, și de zece ori mă va chema să dau explicații, voi înțelege. Asta pentru că am intrat în normalitate!