Fie că este vorba de retorica pro-occidentală a vicepremierului uzbec Rustam Azimov sau de întâlnirea istorică dintre președintele kazah Nursultan Nazarbaev cu Donald Trump, un fapt este clar: liderii statelor din Asia Centrală doresc să aibă Occidentul de partea lor cel puțin simbolic.
Statele din Asia Centrală și-au dorit de multă vreme în a se face utile – simultan și în mod evident – unei multitudini de actori politici sau economici și puteri regionale. În anii 1990, noile economii independente erau renumite pentru resursele lor energetice, dar și pentru lipsa de infrastructură și capitalul uman. Acest deficit le-a plasat direct la periferia economiei internaționale. De atunci, guvernele au căutat să-și valorifice resursele și avantajul geografico-strategic (având în vedere locațiile privilegiate pe care le ocupă, legate de rutele comerciale și zonele de importanță militară) și să cultive legături de co-dependență și colaborare atât cu Rusia, cât și cu China.
Moscova a servit, în mod obișnuit, ca partener de securitate al regiunii. Prin accesul în organizații de securitate – cum ar fi Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) și acorduri militare bilaterale cu Rusia, liderii statelor din Asia Centrală și-au asumat mantaua de parteneri militari importanți ai Rusiei. Pe de altă parte, slaba eficiență și absența unor economii bine structurate în rândul democrațiilor viciate din Asia Centrală au făcut aceste state să devină parteneri ideali pentru dorința de expansiune comercială a Chinei, prin mecanisme precum Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO) sau Inițiativa „Belt and Road” (BRI).
Rusia vede Asia Centrală ca o piatră de temelie pentru aspirațiile ei eurasiatice, care au stat la baza perspectivei ruse asupra geopoliticii încă din perioada țaristă. Pentru China, sub Xi Jinping, accesul în Asia Centrală este vital pentru a asigura stabilitatea internă de-a lungul granițelor sale de vest, precum și pentru a garanta trecerea neîngrădită și deschisă pentru comerțul „Drumului Mătăsii”, esențial pentru „Visul Chinei” și al lui Xi.
Când vine vorba de strategia Washingtonului pentru Asia Centrală, trebuie luate în vedere două considerente cheie – în primul rând, dorința establishment-ului militar american de a crea o bază stabilă din care ar putea porni, dacă e cazul, operațiuni militare în Afganistan; în al doilea rând, de a cere sprijinul și încrederea statelor est-europene pentru menținerea securității energetice și comerciale în Asia Centrală. Fie că este vorba de retorica pro-occidentală a vicepremierului uzbec Rustam Azimov sau de întâlnirea istorică dintre președintele kazah Nursultan Nazarbaev cu Donald Trump, un fapt este clar: liderii statelor din Asia Centrală doresc să aibă Occidentul de partea lor, cel puțin simbolic.
KAZAHSTANUL O ȚARĂ ARTIFICIALĂ PENTRU MOSCOVA
In 2014, Vladimir Putin declara că, Kazahstanul este o țară artificială, creată de primul său președinte, Nursultan Nazarbaev, în care populația țării înțelege importanța relațiilor strânse cu Moscova. Etnicii ruși reprezintă 18% din populația Kazahstanului și împreună cu peste 60% din resursele de hidrocarburi ale țării, sunt concentrați în nord, nu departe de granița cu Rusia. După remarca lui Putin, aliații Kremlinului au cerut „întoarcerea” nordului Kazahstanului la Rusia.
Între timp și China are propriile sale pretenții teritoriale asupra țării. În aprilie 2020, Kazahstanul a făcut subiectul unor articole de presă în China. Un astfel de articol apărea în mediatizatul site chinezesc Sohu.com cu titlul provocator: „De ce Kazahstanul este dornic să se întoarcă în China ?”. Articolul susținea că teritoriul Kazahstanului a fost istoric sub controlul chinez și că liderii multor triburi de acolo au jurat credință Chinei. Ministerul de Externe al Kazahstanului a protestat oficial împotriva articolului ambasadorului Chinei, ministerul de externe chinez răspunzând că articolul nu reflectă poziția guvernului de la Beijing. Această abordare a suveranității Kazahstanului a fost minoră în comparație cu descrierea lui Putin, din 2014, a Kazahstanului, ca o creație artificială, dar care face parte dintr-un model ce poate stabili niște repere concrete pentru viitorul regiunii.
Criza din fosta republică sovietică din Asia Centrală îmbină probleme geopolitice din toată Eurasia, de la eforturile Moscovei de a suprima intențiile Occidentului de extindere în est și de luare în captivitate a Ucrainei până la relația sa delicată cu China – implicațiile fiind enorme. Este o surpriză fericită că această regiune a fost în mare parte stabilă de la sfârșitul războiului civil Tadjik, de la sfârșitul anilor 1990. Regiunea s-a dovedit a fi un tampon pentru jucătorii importanți ca Rusia, China și India, precum și pentru puteri mai mici, dar importante, precum Pakistan și Iran. Instabilitatea politică din Kazahstan va oferi acestor state oportunități de a-și consolida poziția în Asia Centrală și cu siguranță vor profita de aceasta.
Președintele kazah, asediat, Kasim-Jomart Tokaiev a cerut Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), alianța militară condusă de Rusia, să ajute la restabilirea ordinii. Prim-ministrul armean Nikol Pashinian, care este șeful rotativ al organizației, a anunțat că va trimite trupe. Acest fapt are o semnificație cu totul aparte. Din două motive. Primul, scopul președintelui rus Vladimir Putin de a restabili influența Rusiei în spațiul post-sovietic nu se limitează numai la Ucraina, Georgia și Moldova. Invitația lui Tokaiev îi oferă Moscovei șansa de a face exact asta și în cea mai bogată țară din Asia Centrală. În al doilea rând, Tokaiev mai avea o altă opțiune, pe care nu a folosit-o: Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO), condusă de China, dar care include și Rusia.
Se vede că, în ciuda cooperării din ce în ce mai strânse dintre Moscova și Beijing, pentru a se opune politicilor americane la nivel global, cele două state sunt mari adversari în Asia Centrală.
KREMLINUL ÎNTRE NORDUL KAZAHSTANULUI SI ESTUL UCRAINEI
Probabil că decizia de intervenție a CSTO a fost de fapt decizia lui Putin. Asta înseamnă că Moscova consideră că este mai important să-și consolideze poziția în Kazahstan decât să facă un parteneriat cu China. Deși, nu este imposibil ca tocmai acest lucru să aibă un impact imediat și vizibil asupra relațiilor Rusiei cu China, mai ales că mesajul către Beijing a fost: există limite pentru acceptarea de către Moscova a statutului de partener junior în relația bilaterală.
Ucraina, ținta actuală a lui Putin, nu este cea care poate să-l deranjeze în detrimentul celorlalte obiective geopolitice ale sale din Eurasia. În măsura în care este posibil, el ar dori să restabilească influența Kremlinului pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. În Crimeea și, probabil, nordul Kazahstanului Moscova și-a dorit și își dorește anexarea acelor teritorii. În alte regiuni, își va securiza politicile economice și de securitate națională.
Tulburările din Kazahstan ridică o întrebare pentru Putin: ar trebui să-și continue campania de intimidare pe flancul vestic sau ar trebui să abordeze pericolele din sudul Rusiei? Sau le poate face pe amândouă?
Probabil că CSTO va impune ordinea și va restabili guvernul lui Tokaiev fără ca Rusia să-și reducă semnificativ forțele militare de la granița cu Ucraina. Aceasta este cu siguranță preferința Kremlinului, deoarece îndelungata sa acumulare militară și amenințările la adresa Ucrainei au condus la discuțiile dorite cu Statele Unite, NATO și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. De unde ar putea obține unele concesii în chestiuni precum limitarea extinderii NATO, activitățile militare ale Alianței din Europa de Est sau discuțiile de la Minsk privind încheierea războiului din regiunea Donbas, din Ucraina.
Cu toate acestea, dacă implicarea CSTO eșuează, Putin s-ar putea confrunta cu o problemă destul de complicat de rezolvat. În Ucraina situația este în impas, iar în Kazahstan, Moscova, cu un guvern orientat spre reformă sau dacă Tokaiev, forțat de împrejurări cere sprijinul Chinei, pierde influența din Asia Centrală.
Întrebarea este, atunci: Putin își va retrage trupele de la granița Ucrainei pentru a face față dezordinii din Kazahstan și a consolida poziția Rusiei în Asia Centrală?
A face acest lucru implică cu siguranță mai puține riscuri decât lansarea unei ofensive militare convenționale majore în Ucraina. Putin ar putea explica cu ușurință de ce renunță, temporar, la acțiunile din vestul Rusiei pentru a-și asigura un trofeu sigur în sud. Și asta nu ar împiedica o a treia acumulare de forțe ruse la granița cu Ucraina atunci când problema Kazahstan se rezolvă.
Miza pentru Putin este importantă atât în Kazahstan, cât și în Ucraina, dar este dificil pentru Moscova să se ocupe cu succes de ambele, în același timp.