Politicienii cu obrazul gros care azi susţin tăierile erau aceeaşi care ieri se încăpăţânau în mod falimentar să susţină la televizor creşteri înainte de alegeri. Acum, când toată ţara simte fibrilaţia întrecerii socialiste pentru ciopârţirea salariilor, ar merita să ne reamintim puţin cum au crescut totuşi aceste salarii. Cum s-au înfrăţit sindicaliştii puhavi cu politicienii demagogi într-o horă demnă de lumea lui Caragiale. Cum, înfrăţiţi bine (prin afaceri
Politicienii cu obrazul gros care azi susţin tăierile erau aceeaşi care ieri se încăpăţânau în mod falimentar să susţină la televizor creşteri înainte de alegeri.
Acum, când toată ţara simte fibrilaţia întrecerii socialiste pentru ciopârţirea salariilor, ar merita să ne reamintim puţin cum au crescut totuşi aceste salarii. Cum s-au înfrăţit sindicaliştii puhavi cu politicienii demagogi într-o horă demnă de lumea lui Caragiale. Cum, înfrăţiţi bine (prin afaceri cu Poşta sau cu returnarea patrimoniului sindical), s-au asmuţit împreună cu un şuvoi de promisiuni asupra proverbialului cetăţean turmentat – cel care se întreba retoric : „dom’le, eu cu cine votez?“. După ce s-a lămurit şi cu cine a votat, au fost tăiate în primul rând sporurile năstruşnice de tot felul. Sporurile mele favorite sunt, în ordine: sporul de radiaţii cosmice acordat piloţilor, sporul de Xerox acordat secretarelor din primării şi sporul de stres neuropsihic acordat procurorilor. Idioţenia acestor sporuri derivă din faptul că sunt acordate pentru cerinţele normale ale locurilor de muncă respective: piloţii au în mod curent de a face cu razele cosmice, secretarele, cu xeroxul şi aşa mai departe. Ideea nespusă aici este de fapt o modalitate de a ne fura singuri căciula: nu am fost de accord cu creşterea tuturor salariilor, în schimb am venit, în mod ipocrit, cu sporuri gârlă pe uşa din dos. Acum, Parlamentul va vota nu doar scăderea sporurilor, dar şi scăderea salariilor.
În al doilea rând, dacă în 2004 cheltuiam 4,9% din totalul economiei cu salariile de la stat, am ajuns în 2009 la peste 8,5% din PIB. Rezultatul se vede cu ochiul liber: şoferi care câştigă 4.050 de lei la Ministerul Muncii, în timp ce ministrul câştigă 5.361 de lei. Într-o ţară normală, ne-am întreba cum poate un ministru să câştige doar 1.300 de euro pe lună (aştept huiduielile pe forum!), nu doar cum poate trăi un amărât cu 600 de lei, salariu minim pe economie. La polul opus, în 2008, un preşedinte de agenţie guvernamentală câştigă 12.000 euro lunar – dar atunci întrebările erau puţine, pentru că economia „duduia“. Pomenile au continuat cu creşteri de 50% în scop electoral – echivalente cu dorinţa de a suspenda legea gravitaţiei într-o economie care creştea cu o singură cifră.
O regulă nescrisă în negocieri este că sindicaliştii cer Guvernului o sumă dublă ca, în final, să se mulţumească cu jumătate – iar apoi, toată lumea se ocupă de pupat Piaţa Independenţei. Regula nu s-a respectat la majorarea pensiilor cu 50% – efectul a fost că bugetul de pensii a intrat în deficit. La fel şi cu majorarea salariilor din educaţie cu 50% – politicienii cu obrazul gros care azi susţin tăierile, sunt aceiaşi care ieri se încăpăţânau în mod falimentar să susţină la televizor creşteri înainte de alegeri.
Premierul Boc propunea în urmă cu câteva luni un refren modificat: „puşca şi cureaua lată, ce sporuri aveaţi odată“. Eu propun unul pentru perioada următoare: „Foaie verde de dudău, o să fie şi mai bine!“
Răzvan Orăşanu a fost consilier al primului-ministru (2005-2009)