«Vom trece şi noi, la fel ca toată omenirea, prin purgatoriul reducerii consumului.»

Nici nu apucase cerneala să se usuce pe scrisoarea de intenţie adresată FMI, nicidecum să fie aprobat împrumutul sau să vină vreun ban în ţară, şi leul românesc a început să prindă aripi. E un semnal că decizia de a avea un acord cu FMI a fost bine primită. Mai mult, tot cam de vreo lună, bursa de la Bucureşti creşte într-un ritm nemaivăzut de ani buni. Dar nu e încă vremea optimismului. Producţia industrială se reduce cu procente de neimaginat în urmă cu doar un an, veniturile la buget sunt şi ele în scădere şi, aproape zilnic, se aude despre închiderea unor capacităţi de producţie şi creşterea şomajului. Creditarea nu s-a reluat, deşi nu se mai pune problema lipsei de lichidităţi. Băncile sunt reticente şi, cum spunea un bancher, nu vor credita stocuri, ci doar vânzări; iar acestea se cam înjumătăţesc şi din cauză că nu merge creditarea. E un cerc vicios, din care se va ieşi cu greutate atâta timp cât statul se va împrumuta masiv pentru a acoperi deficitul bugetar.

Peste tot în lume economia se aşază într-o nouă albie, îşi caută alt ritm de curgere, insensibilă la toate eforturile guvernelor. Consumul se reaşază în limite rezonabile, banii îşi recapătă valoarea.

Excesele consumiste din trecut nu pot fi considerate un etalon. Felul cum omenirea a consumat până acum un an-doi, împrumutându-se, era ca o senzaţie de extaz provocată de drog. Cu nesaţ şi inconştienţă, cu convingerea că aşa va fi mereu. Dar vine momentul când efectul drogului trece, iar trezirea e dureroasă. A încerca să stimulezi consumul pentru a-l aduce la nivelul din trecut, cu convingerea că astfel nu va mai da nimeni faliment, este ca şi cum ai căuta alte droguri pe post de înlocuitori. Criza nu va fi rezolvată prin perfuzii sau halucinogene economice, ci prin întoarcerea la un regim de viaţă sănătos, adică trăind după cât producem.

România este o ţară unde acum două decenii televizoarele color se cumpărau cu liste de aşteptare, iar frigiderul era achiziţionat pentru toată viaţa. Acum, suntem supăraţi dacă nu putem schimba autoturismul la trei ani, iar salariile le comparăm direct cu cele ale nemţilor. A fost în acest timp România un fel de Făt-Frumos, care creşte într-un an cât alţii în zece, încât brusc să nu ne mai comparăm decât cu cele mai avansate economii? Nici vorbă. Am crescut, am mai recuperat din decalaje, suntem membri ai UE, dar trebuie să ne vedem lungul nasului. Vom trece şi noi, la fel ca toată omenirea, prin purgatoriul reducerii consumului până la cât ne este plapuma. A lua credite fără număr, mizând pe o creştere perpetuă a salariului cu 30%-40% în fiecare an, nu este o stare de normalitate; nimeni nu e obligat să ne dea nouă credite doar pentru că avem nevoie şi ne dorim casă sau maşină.

Salariile vor creşte cam în ritmul în care creşte economia, nu în ritmul în care cresc dorinţele noastre. Aceasta e normalitatea. Dureroasă…