În privința pandemiei, „bolnavul Europei” ne face de rușine.

Acum câteva zile acest ziar, (The New York Times, n.r.) a publicat un articol lung și incriminator despre cum a reușit administrația Trump să eșueze deplin în răspunsul ei la coronavirus. O mare parte din conținut confirma ceea ce suspectează oricine urmărește dezastrul. Un lucru nu-l sesizasem însă, anume rolul aparent central jucat de experiența Italiei.

Italia a fost prima țară occidentală care a trecut printr-un val major de infecții. Spitalele au fost copleșite; în parte și datorită acestui lucru, bilanțul inițial al deceselor a fost teribil. Însă infectările au atins un vârf după câteva săptămâni, după care au intrat într-un declin abrupt. Iar oficialii de la Casa Albă păreau încrezători că America va urma o traiectorie similară.

Dar n-a fost așa. Cazurile din SUA s-au stabilizat vreo două luni, după care au început să se înmulțească rapid. Cu un mic decalaj, le-au luat-o pe urmă și ratele mortalității. În acest punct nu putem decât să privim tânjind la succesul Italiei în privința îngrădirii virusului: restaurantele și cafenelele sunt deschise, deși cu unele restricții, o mare parte din viața normală s-a reluat, însă actuala rata a mortalității din Italia e mai puțin de o zecime din a Americii. Într-o zi recentă tipică, au murit de Covid-19 peste 800 de americani, dar numai o duzină de italieni.

Chiar dacă Donald Trump continuă să se laude că am avut cel mai bun răspuns din lume la coronavirus, iar unii simpatizanți creduli s-ar putea chiar să-l creadă, eu suspectez că mulți oameni sunt conștienți că gestionarea pandemiei de către noi a lăsat tragic de mult de dorit în comparație cu cea a Germaniei, de exemplu. Totuși, s-ar putea să nu pară surprinzător că disciplina și competența germanilor au dat roade (cu toate că noi obișnuiam să credem că suntem mai bine pregătiți decât oricine pentru o pandemie). Dar cum e posibil ca America s-o ducă cu atât de mult mai rău decât Italia?

N-am intenția de a promova stereotipuri naționale superficiale. Cu toate problemele ei, Italia e o țară serioasă și sofisticată, nu scena vreunei opere comice. Și totuși, Italia a intrat în pandemie cu dezavantaje majore în comparație cu SUA.

În definitiv, birocrația Italiei nu e faimoasă pentru eficiența ei, și nici cetățenii ei nu sunt cunoscuți pentru disponibilitatea lor de a respecta reguli. Guvernul țării e profund îndatorat, iar acea datorie e importantă întrucât Italia nu are propria ei monedă; ceea ce înseamnă că nu poate face ce facem noi, să tipărim o groază de bani în momente de criză.

Demografia defavorabilă și problemele economice sunt alte două mari dezavantaje ale Italiei. Raportul de vârstnici la adulții apți de muncă e cel mai ridicat din lumea occidentală. Istoricul creșterii economice a Italiei e profund dezamăgitor: PIB-ul per capita stagnează de două decenii.

Dar când vine vorba de gestionarea Covid-19 toate aceste dezavantaje italiene sunt surclasate de un singur avantaj enorm: Italia nu era împovărată cu o conducere dezastruoasă ca a Americii.

După un început jalnic, Italia a acționat rapid pentru a face cele necesare împotriva coronavirusului. A instituit o carantină severă și s-a ținut de treabă. Asistența guvernamentală a sprijinit muncitorii și firmele pe perioada carantinei. Plasa de siguranță avea găuri în ea, dar demnitarii au încercat s-o facă să funcționeze; într-un exemplu suprem de non-trumpism, premierul chiar și-a cerut scuze pentru întârzierile survenite în acordarea ajutorului.

Și, crucial, Italia a strivit curba: a menținut carantina până când cazurile au ajuns relativ puține și a fost prudentă cu redeschiderea.

America ar fi putut urma același drum. De fapt, traiectoria pandemiei în nord-vestul SUA, care a fost lovit greu la început, dar a luat boala în serios, chiar aduce destul de mult cu a Italiei.

Însă administrația Trump și aliații ei au presat pentru o redeschidere rapidă, ignorând avertismentele epidemiologilor. Din cauză că n-am făcut ce a făcut Italia nu am aplatizat curba; chiar din contră. Situația a fost înrăutățită de opoziția patologică la lucruri precum purtatul măștii și de modul în care până și niște precauții evidente au devenit motiv de luptă în războaiele culturale.

Așa că infectările și chiar decesele au luat amploare. Până și răsplata economică promisă a redeschiderii rapide, indiferente, a fost un miraj: multe state au reimpus carantina parțial și există tot mai multe dovezi că recuperarea locurilor de muncă stagnează, dacă nu cumva o ia înapoi.

Incredibil e că Trump și aliații lui nu par a se fi gândit deloc la ce va fi de făcut dacă opinia covârșitoare a experților e corectă și jocul lor riscant de ignorare a coronavirusului nu va avea succes. Planul A era o miraculoasă refacere economică; Planul B nu există.

În special, zeci de milioane de angajați sunt pe punctul de a pierde ajutorul crucial de șomaj, iar republicanii nici măcar nu s-au hotărât asupra unui răspuns, fie și prost. Senatorii republicani au vehiculat miercuri ideea de a reduce ajutoarele suplimentare de la 600 la numai 100 de dolari pe săptămână, ceea ce ar însemna o catastrofă pentru multe familii.

Pentru cineva precum Trump toate acestea ar trebui să fie umilitoare – sau ar fi, dacă cineva ar îndrăzni să i le spună. După trei ani și jumătate de Făcut America Măreață din Nou am devenit un personaj patetic pe scena mondială, o pildă despre cum trufia duce la eșec.

În aceste zile americanii nu pot decât să invidieze succesul Italiei în îngrădirea pandemiei, revenirea ei rapidă la acea normalitate care este un vis îndepărtat într-o țară ce obișnuia să se felicite pentru cultura sa „putem realiza orice”. Italiei i se spune adesea „omul bolnav al Europei”; și atunci, ce face acest lucru din noi?