Bineînțeles că, temporar, pot exista și alte surse de finanțare, însă, pe termen lung, o țară va trebui să aleagă mixul corespunzător dintre cele două alternative clasice. În acest sens, care ar fi posibilitățile României în contextul actual? O primă cale de acțiune ar putea fi creșterea ratei de economisire. Aici apar însă două probleme.
Prima este că această creștere nu va fi, ea însăși, suficientă pentru a susține procesul de convergență economică. Nivelul prețurilor la multe bunuri și servicii din România se află deja la cel european, însă puterea de cumpărare autohtonă este mult mai scăzută. Astfel, există o limită superioară pe care rata economisirii nu o va putea depăși. În plus, în mare măsură această ajustare a avut loc deja. În numai trei ani, de la sfârșitul lui 2006 până în 2009, raportul consum individual/PIB a scăzut cu 6,3 procente, de la 67,7% la 61,4%. Această scădere este drastică într-un interval de timp atât de scurt, iar o mare parte a fost cauzată de efectul de substituire al consumului cu economisirea.
A doua problemă este legată de aspectul fiscalității necesare pentru încurajarea economisirii. La ora actuală, România se află între țările cu ratele cele mai mari din Europa atât în ceea ce privește taxa pe consum, cât și cea pe forța de muncă. În aceste condiții, în contextul unei puteri de cumpărare scăzute, este clar că orice speranță de creștere a ratei economisirii, semnificativ peste nivelul existent, va rămâne o iluzie.
O altă cale de acțiune este stabilizarea macroeconomică. Criza curentă a determinat investitorii străini să aleagă cu mai multă atenție țările de destinație ale investițiilor proprii, iar stabilitatea macroeconomică, politică și legislativă sunt precondiții  esențiale. Dar, pe lângă acestea, este necesară și existența unei competiții reale în economie. Or, în anumite sectoare, importante pentru dezvoltarea economică, acest lucru nu se întâmplă. Un exemplu este infrastructura fizică, unde investițiile trenează de decenii. Existența unor cvasimonopoluri vizavi de furnizarea de bunuri și servicii conexe împinge costurile la niveluri halucinante, decuplate total de nivelul existent pe o piață competitivă.   
În fine, maximizarea surselor de finanțare temporare, precum fondurile UE sau remitențele celor care lucrează în străinătate, pot constitui alternative suplimentare. Însă, pe termen lung, fără schimbări fundamentale la nivel fiscal (pentru stimularea economisirii), la nivel structural (care să ducă la creearea unor piețe competitive), sau la nivelul managementului public (pentru creșterea ratei de absorbție a fondurilor UE), sursa principală de finanțare a investițiilor în România va continua să fie dependența de voința investitorilor străini.
Laurian Lungu este managing partner al companiei Macroanalitica