Petrom va vinde la preţul maxim pe care piaţa îl suportă, chiar dacă exploatează petrol din resurse interne. Aşa este normal să fie.
Preţul petrolului a depăşit 135 de dolari barilul. Dacă acest nivel a fost atins din cauza unor speculaţii masive sau el reflectă fidel cererea de pe piaţă are mai puţină importanţă. Românii, la fel ca toţi ceilalţi, vor trebui să suporte şocul noilor preţuri. Nici propunerile de a reduce ponderea taxelor din preţul litrului de combustibil, nici apelurile naiv-electorale ale lui Varujan Vosganian către Petrom de a nu majora preţurile nu vor avea efect. Petrom va vinde la preţul maxim pe care piaţa îl suportă, chiar dacă exploatează petrol din resurse interne. Şi aşa este normal să fie, asta e regula jocului într-o economie de piaţă. Statul avea altă pârghie de a reglementa situaţia pentru orice firmă care exploatează resurse naturale: prin mărimea redevenţei, adică a taxei pe care statul o încasează de la cei care exploatează aceste resurse.
Numai că, în 2003, la privatizarea Petrom, statul a renunţat, practic, la această pârghie pentru vreo zece ani. Aşa cum, tot în acel an, a încheiat contracte pentru vânzarea către băieţii deştepţi a unui sfert din toată producţia de energie hidro pe zece ani, la preţurile din 2003. Acum se văd rezultatele acelor contracte, ale jafului din perioada guvernului Năstase. Cu siguranţă, şi după 2004 s-a furat, au mai fost licitaţii trucate, dar jaful din perioada Năstase cu greu poate fi egalat.
Problema privatizării Petrom nu este preţul mic încasat din vânzarea acţiunilor; atât valora atunci acea companie căpuşată şi furată din toate părţile. Acceptarea ca statul român (din prostie, incompetenţă sau din interes) să nu poată modifica redevenţele în funcţie de preţul petrolului reprezintă marele necaz. Dar nici dacă ar fi avut această posibilitate, statul tot n-ar fi putut influenţa preţul la pompă; dar ar fi încasat la buget mult mai mulţi bani şi, eventual, din aceşti bani în plus îi putea ajuta pe cei mai săraci.
Iată o discuţie similară şi despre preţul gazelor: chiar dacă avem şi resurse interne, soluţia nu este aceea de a practica preţuri mult mai mici decât cele de pe piaţa internaţională. Şi din motivul că vreo 30%-40% din populaţia ţării nu foloseşte gazele. Nu e corect să beneficiem doar unii de o resursă care aparţine tuturor. Soluţia este tot aceea de a practica preţuri de piaţă şi toţi ceilalţi să beneficieze prin redevenţele pe care le încasează statul. Nicăieri preţul scăzut al resurselor naturale nu conduce la dezvoltare economică, ci doar la risipirea acestora. Venezuela are resurse imense, preţuri infime la pompă şi sunt săraci lipiţi; Nigeria, la fel. În schimb, Japonia sau Elveţia sunt practic lipsite de resurse, plătesc cele mai mari preţuri, dar sunt cele mai bogate.
Aşadar, atunci când se scumpesc resursele, salvarea nu vine din transferul acestei poveri către buget (prin reducerea taxelor) sau către companii (prin solicitarea de a-şi reduce profitul). Rezolvarea e reducerea consumului (sau calibrarea lui cu veniturile) şi creşterea eficienţei. E mai greu, dar e profitabil pe termen lung.
