Practica menționată pornește de la premisa, nesusținută însă de nici un text de lege, că persoana impozabilă care încearcă să își exercite dreptul menționat, ar avea obligația corelativă de a se asigura că emitentul facturii poate dispune de bunurile consemnate în cuprinsul documentului justificativ, astfel încât să fie capabil să efectueze livrarea ce se constituie în fapt generator al taxei și, mai ales, că acesta și-a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA pe care a colectat-o de la titularul dreptului de deducere. Cu alte cuvinte, ori de câte ori, ca urmare a unei fapte ilicite a furnizorului, statul nu va putea încasa de la acesta TVA colectată, autoritățile fiscale pot să refuze beneficiarului dreptul de a-și deduce TVA aferentă acelei tranzacții, dacă ajung la concluzia că acesta nu și-a îndeplinit obligația menționată.

Rezolvări legale
În rezolvarea acestei probleme trebuie pornit de la principiul potrivit căruia dreptul persoanei impozabile de a-și deduce din TVA încasată sau pe care urmează să o încaseze de la clienții săi, TVA pe care la rândul său a achitat-o sau o datorează furnizorilor săi, este un drept fundamental al sistemului TVA astfel cum este el reglementat de Codul fiscal român și de legislația Uniunii Europene. În acest fel, contribuabilul va achita statului numai acea taxă aferentă valorii adăugate pe care el însuși a creat-o prin activitatea ce a avut ca obiect prelucrarea sau exploatarea factorilor de producție achiziționați de la celelalte entități participante la viața economică. Astfel, în mod normal, prețurile de achiziție pe care beneficiarul le-a plătit sau urmează să le plătească furnizorilor ar trebui să fie mai mici decât prețurile pe care beneficiarul le-a încasat sau urmează să le încaseze de la clienții săi, acestea din urmă incluzând și plusul de valoare amintit.
În condițiile date, devine evident că TVA aferentă prețurilor încasate de furnizor este, de regulă, mai mică decât TVA aferentă prețurilor încasate de beneficiar, aceasta fiind, de altfel, singura ipoteză în care se poate naște dreptul statului de a colecta surplusul rezultat din diferența menționată. (Concluzia apare și mai evident dacă avem în vedere însuși numele acestui impozit indirect).

Decizii discriminatorii
Reținerea în sarcina persoanelor impozabile a obligației de plată a TVA în orice alte situații creează o disfuncționalitate majoră în activitatea acestora și o discriminare față de ceilalți agenți economici cu care se află în relații concurențiale, transformând, în mod nepermis, impozitul în discuție într-un cost pentru afacere.
Pentru evitarea acestor efecte, sub presiunea reglementărilor europene, legiuitorul român a trebuit să creeze un sistem suplu pe baza căruia să se realizeze valorificarea dreptului de deducere, instituind pentru contribuabil obligația de a îndeplini un set de condiții relativ simple și care nu depind decât într-o mică măsură de comportamentul celorlalți participanți, din aval și mai ales din amonte, la circuitul economic. Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 145, alin. 2, lit. a și art. 146, alin. 1, lit. a, rezultă faptul că persoana impozabilă va avea dreptul de a deduce taxa: i) dacă bunurile care i-au fost sau urmează să-i fie livrate sunt folosite pentru realizarea altor operațiuni taxabile; ii) dacă furnizorul este o persoană impozabilă; iii) și dacă deține o factură emisă în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Codul fiscal, în care să fie evidențiată taxa pe care a achitat-o sau urmează să o achite.
În ceea ce privește prima condiție, se observă că îndeplinirea sa ține în mod direct de activitatea desfășurată de contribuabil, fiind astfel necesar ca acesta să utilizeze efectiv bunurile și serviciile achiziționate la producerea altor bunuri și servicii pe care, la rândul său, urmează să le furnizeze sau să le presteze către propriii săi clienți prin intermediul unor operațiuni juridice, care din punct de vedere fiscal sunt purtătoare de TVA.
Referitor la celelalte condiții, îndeplinirea lor trebuie să fie raportată strict la aparența creată de documentul justificativ emis de către furnizor. Astfel, prin completarea facturii cu toate datele menționate de art. 155 din Codul fiscal, furnizorul creează în persoana titularului dreptului de deducere credința rezonabilă că este persoană impozabilă și că are dreptul de a dispune de bunurile și serviciile ce fac obiectul operațiunii. Mai mult, actul juridic al emiterii facturii este suficient pentru a da naștere obligației furnizorului de a achita statului TVA colectată, în cuantumul consemnat în cuprinsul său.
Așadar, cercetarea facturii, respectiv a conformității acesteia cu legea, este singura îndatorire impusă de lege contribuabilului în raport cu emitentul facturii, pornindu-se de la premisa că aceasta este singurul document contabil al furnizorului la care beneficiarul are acces.

Fără temei
Concluzionând, se poate afirma că nu există niciun temei juridic pentru a i se imputa persoanei impozabile eventualele neregularități pe care le-ar fi săvârșit furnizorul său, cu atât mai mult cu cât, în mod obiectiv, acesta nu are cum să le cunoască, pentru a i se refuza valorificarea dreptului de deducere. Trebuie spus și că, în acest moment, instituirea prin lege a unor obligații suplimentare este imposibilă, fiind în dezacord cu Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, act normativ ce reglementează această problemă la nivelul UE.
Av. Cristian Mîneran,  Hasotti Mîneran Nistor şi Asociaţii