Suntem liberi să alegem să citim ce publicaţii vrem, cu ce mijloc de transport ne deplasăm şi marca acestuia, la ce posturi de televiziune ne uităm şi cine ne furnizează servicii de cablu şi internet. Însă atunci când ni se trimite un colet prin intermediul companiei de stat Poşta Română, libertatea de alegere dispare subit. Degeaba ne-am dori să ne fie trimis pachetul la o adresă anume. Nu-l putem ridica decât de la oficiul poştal la care suntem arondaţi, în funcţie de adresa din cartea de identitate. Nu putem alege să ne fie trimis în Dorobanţi: trebuie să mergem musai în Colentina şi să stăm la coadă.

La fel se întâmplă şi cu scolile generale la care ne trimitem copiii. Repartiţia acestora pe unităţi de învăţământ se face tot în funcţie de adresă şi nu are nimic de a face cu libertatea de alegere. De aceea, multi părinţi sunt obligaţi să-şi schimbe formal domiciliul, în acte, pentru a putea să-şi înscrie copiii la şcoala pe care o doresc. Iar asta este o variantă soft, pentru că se ajunge, evident, şi la trafic de influenţă şi şpagă. În plus, la şcoală, copiilor li se repartizează rigid un set imuabil de profesori, la care nu se poate renunţa. Mai uşor se recuză un complet de judecată decât un profesor de istorie sau geografie. Iar şcolarii se uită cu invidie la alte clase şi îşi blesteamă soarta, care le-a dat cu ghinion la repartiţie. La fel se întâmplă atunci când ai neşansa de a fi nevoit să apelezi la serviciile Poliţiei. De exemplu, ţi s-au furat capacele de roţi de la maşina din parcare. Te duci la sectţie, faci reclamaţie şi vezi că eşti repartizat la un agent de poliţie plictisit şi total ineficient. Evident că nu ai dreptul să ceri să fie înlocuit cu unul mai competent. Afli că doar el se ocupă de povestea asta, pentru că aşa au decis şefii, iar tu ai face mai bine să fii recunoscăor că n-ai fost pus să stai la coadă sau să vii altădată.

Să nu mai vorbim de ANAF. Să spunem că ai de făcut o plată mare în contul unei regularizări la impozitul pe venit. De curând, Fiscul a restrâns foarte mult valoarea plăţilor cash care se pot efectua între companii şi persoanele fizice. Firesc ar fi, în aceste condiţii, ca administraţiile financiare să fie primele care să descurajeze plăţile în numerar la ghişeele lor. Dar se întâmplă exact pe dos. Dacă te duci cu cardul la Fisc, afli că nu dispune de POS-uri şi că trebuie musai să vii cu sacoşa de bani pentru a-ţi plăti dările. Deşi statul aproape că a interzis de tot plăţile în cash pentru sectorul privat, datoriile la stat pot fi achitate doar cu bani gheaţă. 

Pe scurt, în sectorul privat avem concureţă între furnizorii de bunuri şi servicii, în vreme ce la stat avem de a face cu monopoluri sectoriale. Consecinţele nu sunt greu de remarcat. În primul caz avem libertate de alegere şi suveranitate a consumatorului, în vreme ce în cel de-al doilea, monopolurile se comportă de facto ca şi cum ar fi stăpânii consumatorilor, iar „calitatea“ prestaţiilor este pe măsură. Unde nu există capitalism, adică acolo unde nu clientul este stăpân, ca urmare a libertăţii sale de alegere, ne întoarcem la comunism – la penurie, raţionalizări, repartiţii şi bonuri de ordine. Sau, mai degrabă, nu l-am părăsit niciodată.

 

IONUȚ BĂLAN,
analist economic