Cineva, la sfârşitul festinului, va trebui să se ocupe de nota de plată. Nu este nicio îndoială. Toţi ştiu asta. Politicieni, finanţişti, oameni de afaceri. A început cu prăbuşirea grupului Lehman Brothers. Tsunami-ul creat acum un an a continuat cu căderea bursei americane, a trecut Oceanul şi a lovit Europa de Vest, a falimentat Islanda şi s-a spart undeva pe ţărmurile Mării Negre. În România, la fel ca în povestea Titanicului, săracii erau acoperiţi de ape în bu
Cineva, la sfârşitul festinului, va trebui să se ocupe de nota de plată. Nu este nicio îndoială. Toţi ştiu asta. Politicieni, finanţişti, oameni de afaceri.
A început cu prăbuşirea grupului Lehman Brothers. Tsunami-ul creat acum un an a continuat cu căderea bursei americane, a trecut Oceanul şi a lovit Europa de Vest, a falimentat Islanda şi s-a spart undeva pe ţărmurile Mării Negre. În România, la fel ca în povestea Titanicului, săracii erau acoperiţi de ape în burta vaporului, în timp ce pe puntea de sus bogaţii îmbrăcaţi de gală dansau graţios pe ritmuri de vals. Acum apa a ajuns până la călătorii de lux. Nu avem destule bărci de salvare şi speranţa ni se leagă de vasele din jur care ar putea să ne salveze şi pe noi. Asta e povestea primului an, văzută în mare. Dramele apar atunci când focusăm ca în „Google Earth“: continente, ţări, oraşe, firme, oameni, suflete.
Richard Fuld, fostul CEO de la Lehman Brothers, a declarat într-un interviu recent (citez din memorie): „Ce credeţi că nu am ştiut ce urmează? Credeţi că sunt prost?“. Deci, domnul Fuld ştia. Asemeni domnului Fuld, erau şi alţii care ştiau. Ştiau mulţi, dar au tăcut. De ce? Aşa-numitele active toxice care au generat criza economică mondială aveau la bază credite neperformante. Multe dintre ele, credite ipotecare. Indivizi dornici de mai bine mai repede – noi toţi, în fapt – s-au împrumutat mai mult decât puteau produce. Iar băncile i-au incurajat şi doar că nu le-au trimis scrisori de dragoste personalizate. „Lăcomia este bună“, zicea Gordon Gekko în filmul Wall Street. Replica asta a devenit motto-ul tuturor celor din business care au început să se închine la noul zeu al prosperităţii, cel care nu cerea de la muritori decât să respecte o singură lege: „Lăcomia este bună“.
Tot acest scenariu arată foarte american. Dar dacă schimbăm numele lui Gekko cu cel al unui cunoscut afacerist român din Top 300, o înlocuim pe Darien Taylor, amanta costisitoare, cu una dintre fetele care apar des în revista Ciao! şi mutăm vederea noului apartament al lui Bud Fox în Herăstrău în loc de Central Park, vedem că acţiunea rămâne în continuare perfect credibilă. În România, nu a căzut (încă) nicio bancă. In schimb, cheltuim mai mult decât putem să producem. Iar cineva, la sfârşitul festinului, va trebui să se ocupe de nota de plată. Nu este nicio îndoială. Toţi ştiu asta. Politicieni, finanţisti, oameni de afaceri. Încă sunt foarte mulţi care tac. Care se prefac. Care merg înainte şi jonglează cu active toxice, fie că ele se numesc credite neperformante, investiţii imobiliare, fie împrumut FMI şi legea salarizării unitare.
De ce a tăcut domnul Fuld de la Lehman Brothers? Pentru că regula jocului spune că, la sfârşit, cineva se va retrage învins de pe teren. Cine acceptă asta, joacă. Cine nu poate face faţă, stă pe tuşă şi se uită. Cine nu joacă, nu câstigă. O parte din cei care joacă, pierd. E un joc complex, dar cu reguli simple. Lăcomia este bună. Lăcomia este parte din natura umană. Câtă vreme va fi aşa, vor mai fi crize. A spus-o Alan Greenspan, de după ochelarii aceia cu lentile ca fundul de borcan, într-un interviu. Are dreptate. Primul an de criză a trecut. Meciul încă se joacă. Nu plecaţi însă din faţa televizoarelor! Fluierul de final este aproape. Mai e puţin şi vom aclama învingătorii ce vor defila triumfător, în timp ce învinşii sunt strânşi pe făraş în întunericul arenei goale. Încep pregătirile pentru meciul următor.