Pensia din străinătate pare a fi salvarea la bătrânețe pentru tot mai mulți români. Iar pentru a o încasa trebuie să fi lucrat minimum un an în țări precum Austria, Belgia, Franţa, Germania, Spania sau Italia.
Din 2007, de când este membru al UE, România se supune regulamentelor comunitare care îi includ pe toți cetăţenii statelor membre ale Uniunii, dar și din Spaţiului Economic European. Altfel spus, un român poate încasa fără probleme pensie comunitară, dacă a lucrat cel puțin un an în următoarele țări: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria, la care se adaugă Islanda, Norvegia, Liechstenstein și Elveţia.
Actele și depunerea
Un român care a lucrat în străinătate și acum stă în România poate depune cererea de pensionare la casa teritorială de pensii din zona unde acesta locuiește cu forme legale. Aceasta doar după îndeplinirea condițiilor minime de pensionare. Cererea este însoțită, printre altele, și de copii după act de identitate, carnet de muncă sau diplomă de studii, lista întreagă fiind disponibilă și online pe portalul Casei de Pensii. Din acel moment, CNPP se va ocupa inclusiv de identificarea drepturilor ce i se cuvin persoanei care a avut raporturi de muncă și peste graniță. Vorbim aici, în primul rând, de țări din Uniunea Europeană sau din Spațiul Economic European.
Restricțiile și limitările
Aspectele cele mai sensibile legate de obținerea unei pensii comunitare, respectiv îndeplinirea condițiile minime de pensionare, privesc, în primul rând vârsta de pensionare și stagiile minime de cotizare care diferă de la un stat la altul. Regula este simplă: nu se poate beneficia de o pensie de stat din nicio țară până nu se îndeplinește vârsta legală de pensionare legală în acel stat. În România, pensionarea la limită de vârstă se face la 60 de ani și 6 luni pentru femei și 65 de ani pentru bărbați, cu un stagiu minim de cotizare de 15 ani pentru ambele sexe și un stagiu complet de 30 de ani și 6 luni pentru femei și 35 de ani în cazul bărbaților. În Italia, perioada minimă de cotizare este de 20 de ani, iar pensionarea la limită de vârstă se face la 66 de ani și 7 luni pentru ambele sexe. Pe de altă parte, în Spania, pensionarea la limită de vârstă se face la 65 de ani, cu un stagiu complet de cotizare de 36 de ani și unul minim de 15 ani.
Totuși, ca cetățeni europeni, românii se bucură și ei de faptul că lista de obligații comunitare vine la pachet și cu drepturi. Aceste drepturi stabilesc algoritmi de calcul ce permit adunarea numărului de ani lucrați în țări diferite pentru ca, la final, un cetățean român, de exemplu, să poată îndeplini condițiile minime de pensionare dintr-o țară UE, inclusiv România, fără a avea un stagiu complet cerut clar de lege. Altfel spus, un român care a lucrat 11 ani în România și 4 ani în Italia îndeplinește practic condițiile minime de pensionare din țara noastră, respectiv 15 ani de cotizare. Însă, românul va încasa pensie plătită de asigurările sociale italiene strict pentru cei 4 ani lucrați acolo, doar când va îndeplini condițiile de pensionare specifice în Italia.
Calcule pe înțelesul tuturor
Pentru o femeie de 61 de ani care a lucrat, de exemplu, 21 de ani în România și 10 ani în Spania și care își depune actele la noi în țară, CNPP va aplica o schemă de calcul dublu, folosită peste tot în UE. În primul rând, pentru că femeia îndeplinește condițiile minime de a primi pensie de la stat – stagiu minim de cotizare de 15 ani – Casa de Pensii va calcula valoarea pensiei pentru 21 de ani de cotizare în România, rezultând astfel o valoare X, cunoscută sub numele de pensie națională sau prestație autonomă.
Mai apoi, CNPP va procesa cumulat perioadele lucrate în ambele țări, stabilindu-se, astfel, o pensie teoretică Y, adică pensia pe care România ar trebui să o plătească dacă toate contribuțiile din timpul celor 31 de ani munciți ar fi fost vărsate în actualul Pilon I al pensiilor românești.
Această ultimă valoare Y este mai apoi ajustată pentru a reflecta durata efectivă a perioadelor de cotizare din România, respectându-se principul pro-rata temporis.
Altfel spus, se stabilește care este cuantumul unei astfel de pensii Z raportată la numărul de ani lucrați efectiv în România, în acest caz 21 de ani, după o formulă de calcul de tipul Y * 21 ani/31 ani = Z. Într-un final, Casa de Pensii compară pensia pro-rata Z și pensia națională X și stabilește că va rămâne scris pe buletinul de calcul pensia cu valoarea cea mai mare dintre cele două.
La această sumă se adaugă și pensia calculată de spanioli. Pentru că românca nu a lucrat decât 10 ani, într-o țară cu stagiu minim de 15 ani cum este Spania, este exclusă stabilirea unei pensii naționale X, și se calculează doar pensia teoretică Y. Adică o pensie specifică pentru 31 de ani de muncă în Spania, pe baza căreia se află pensia pro-rata Z, respectiv o sumă ce i se cuvine româncei proporțional cu perioada de lucru efectivă de 10 ani din Spania, pe același principiu ca și calculul făcut în România.