Noua reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti are drept scop declarat reaşezarea competenţei materiale astfel încât să conducă atât la apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor jurisprudenţiale.
Rămâne de văzut dacă modificările aduse procedurii civile vor fi apte pentru un astfel de scop, testul cel mai important fiind acela al practicii. Până în momentul în care vom avea conturată o practică suficientă pentru o analiză a eficienţei noii reglementări din perspectiva scopului său declarat, vom încerca să punctăm în continuare modificările cele mai importante în această materie.
Competenţa după materie şi valoare
Judecătoria va fi competentă să judece cauzele de valoare mică şi/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în practică, impunându-se inclusiv un prag valoric pentru cererile evaluabile în bani, de până la 200.000 lei. La art. 92 alin. 1 NCPC se enumeră cererile care se soluţionează în primă instanţă la judecătorie.
Tribunalul va deveni instanţă cu plenitudine de competenţă pentru judecata în fond în primă instanţă, pentru tot ce nu este dat în competenţa altor instanţe. Tribunalul îndeplineşte şi rolul de instanţă de apel pentru apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în fond de judecătorii şi instanţa de recurs în cazurile anume prevăzute de lege.
Curtea de apel va judeca în principal apelurile, astfel încât să existe concordanţă între denumirea şi competenţa sa şi pentru a înlătura situaţia din reglementarea actuală, potrivit căreia curţile de apel judecă mai ales recursuri. Bineînţeles, există şi alte categorii de cereri soluţionate de curţile de apel, atât în primă instanţă (cum este materia contenciosului administrativ), cât şi ca instanţă în recurs.
În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va deveni instanţă de recurs de drept comun, astfel încât să îşi îndeplinească rolul constituţional de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii la nivel naţional. În acest scop, Înalta Curte va soluţiona şi cererile nou introduse în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.
Competenţa după valoarea obiectului cererii introductive
Au fost introduse prevederi care să asigure o modalitate unitară de a evalua obiectul cererii, astfel încât stabilirea competenţei după valoare să capete o soluţionare raţională şi consecventă.
Astfel, regula generală prevede determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. Pentru stabilirea acestei valori nu se vor avea în vedere dobânzile, penalităţile, fructele sau alte asemenea venituri sau cheltuieli cerute ca accesorii pretenţiei principale. De asemenea, nu se vor avea în vedere nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.
În cazul mai multor capete principale de cerere care sunt întemeiate pe fapte ori cauze diferite, neaflate într-o strânsă legătură, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea, natura sau obiectul fiecărei pretenţii în parte; la fel şi în ipoteza mai multor cereri împotriva aceluiaşi şi/sau a mai multor pârâţi. Prin urmare, dacă unul dintre aceste capete de cerere este de competenţa altei instanţe, atunci instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina competenţa.
Atunci când sunt mai multe capete de cerere principale întemeiate pe un titlu comun, care au aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate într-o strânsă legătură, competenţa se determină ţinând seama de pretenţia care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
Apoi, se pune capăt unor soluţii neunitare din practică, cu privire la stabilirea valorii cererilor privind executarea unui contract ori a unui alt act juridic, competenţa urmând a se determina raportat la valoarea obiectului sau, după caz, a părţii din obiectul dedus judecăţii. Aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Se stabileşte astfel regula clară de determinare a competenţei după valoarea părţii deduse judecăţii, şi nu după valoarea totală a actului juridic în discuţie, cum se întâmpla de multe ori în practică pe reglementarea anterioară.
În cazul în care aceste cereri privesc contracte de locaţiune ori de leasing, predarea sau restituirea bunului închiriat sau arendat, valoarea se determină după chiria sau arenda anuală. Similar şi în cererile care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacă durata este nedeterminată, când valoarea se determină după valoarea prestaţiei anuale datorate.
De asemenea, se unifică modalitatea de stabilire a valorii în cererile în materie imobiliară: valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale, eliminându-se astfel problemele intervenite pentru stabilirea competenţei instanţei care de multe ori necesitau efectuarea unor expertize de evaluare care duceau la prelungirea soluţionării cauzei. De menţionat că, dacă nu este stabilită valoarea impozabilă, se aplică regula generală, adică cea a preţuirii reclamantului.
Dispoziţii speciale
Dintre dispoziţiile speciale sunt de menţionat acelea care privesc litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, potrivit cărora părţile pot conveni alegerea instanţei competente numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă.
De asemenea, se reglementează distinct situaţia cererilor introduse împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza. Astfel, acestea se pot introduce la oricare dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel de care aparţine instanţa competentă. Dacă o astfel de persoană are calitatea de reclamant, pârâtul poate cere până la primul termen de judecată la care este legal citat declinarea competenţei, având alegerea oricăreia dintre instanţele de acelaşi grad menţionate.