Virginia Woolf ar fi fost, probabil, oripilată de manierele lui Gustave Flaubert – un om extrem de afabil şi, în acelaşi timp, un fustangiu notoriu, bisexual, bolnav de sifilis (ca mai toţi congenerii săi literari), capabil să rănească doar cu o întorsătură de frază, mizantrop şi, simultan, un strălucit causeur. Şi totuşi, cei doi au câte ceva în comun: amândoi au fost nişte stilişti de geniu şi au trăit doar pentru literatură.

Woolf aparţine unei generaţii cu totul diferite de cea a ilustrului ei predecesor; s-a născut cu doi ani după ce Flaubert încetase din viaţă, doborât de apoplexie (sau, poate, de epilepsie, boală care l-a urmărit toată viaţa). Însă, în literatură filiaţiile nu sunt mai niciodată liniare: legăturile de rudenie literară „sar“ uneori întregi generaţii biologice. Virginia Woolf, cea mai importantă voce feminină a romanului modernist de la începutul secolului XX, este, din acest punct de vedere, o descendentă a prozei lui Flaubert.

Cu siguranţă, măcar o parte dintre dumneavoastră aţi citit măcar unul din romanele Virginiei Woolf – poate „Doamna Dalloway“, „Spre far“, „Orlando“ ori „Valurile“; sau, dacă nu, aţi citit „Orele“ lui Michael Cunningham ori aţi văzut ecranizarea ei (şi pe Nicole Kidman într-un rol premiat cu Oscar). Cărţile Virginiei Woolf au avut întotdeuna un public fidel. Însă eseurile ei, veritabile borne de hotar în istoria literaturii engleze, sunt mult mai puţin citite astăzi; din păcate, tonul lor pare prea apropiat de epoca victoriană, deşi – acesta este cel mai bun motiv pentru a fi recitite – sunt surprinzător de actuale ca fond.

Cititorii au găsit raiul pe pământ

Merită, cu siguranţă, să pierdeţi (e un fel de a spune!) câteva ore cu eseurile Virginiei Woolf, publicate de editura RAO. Adesea, cei mai buni propagandişti – în sensul bun al cuvântului – ai literaturii sunt scriitorii înşişi şi nu criticii. Iar Woolf era autentic îndrăgostită de literatură. Chiar primul eseu, „Cum ar trebui să citim o carte?“, este o minunată analiză a actului lecturii. Demne de citit cu atenţie ar mai fi şi „Femeile şi literatura“, „Arta biografiei“ sau analizele de context social şi istoric ale epocii interbelice din „Turnul înclinat“.

Woolf poate fi realmente pedantă până la exasperare. Însă, din când în când, veţi găsi mici bijuterii, cum este această apologie a cititorilor, în care, aproape ca o erezie anti-religioasă, aceştia sunt cei care au găsit deja raiul pe Pământ: „Uneori îmi închipui, cel puţin, că, atunci când va sosi Judecata de Apoi şi când marii cuceritori, oamenii legii şi politicienii, vor veni să-şi primească răsplata – coroanele, laurii, numele gravate pentru totdeauna în marmură nepieritoare -, Atotputernicul se va întoarce către Petru şi va spune, nu fără o anume invidie, văzându-ne cum ne înfăţişăm cu cărţile sub braţ: «Iată, aceştia nu au nevoie de nici o răsplată. Aici nu avem nimic să le dăm. Lor le-a fost drag să citească.»“