Probabil că nicăieri în lumea civilizată nu a mai existat un asemenea linşaj mediatic aşa cum a fost cel la care a fost supus Traian Băsescu timp de ani întregi. La al doilea (şi ultimul) mandat, un preşedinte nu mai are adversari politici. E maximul pe care îl poate obţine un om politic. Singura luptă poate fi, eventual, cu manualul de istorie, cu felul în care îi va fi evaluată perioada de domnie, cu reformele care vor rămâne legate de numele său. Dar înainte de confruntar
Probabil că nicăieri în lumea civilizată nu a mai existat un asemenea linşaj mediatic aşa cum a fost cel la care a fost supus Traian Băsescu timp de ani întregi.
La al doilea (şi ultimul) mandat, un preşedinte nu mai are adversari politici. E maximul pe care îl poate obţine un om politic. Singura luptă poate fi, eventual, cu manualul de istorie, cu felul în care îi va fi evaluată perioada de domnie, cu reformele care vor rămâne legate de numele său. Dar înainte de confruntarea cu istoria, Traian Băsescu a fost nevoit să mai spulbere un mit: acela că nimeni în lume nu câştigă războiul cu presa. Probabil că nicăieri în lumea civilizată nu a mai existat un asemenea linşaj mediatic aşa cum a fost cel la care a fost supus Traian Băsescu timp de ani întregi. Ziarişti care au abandonat orice urmă de obiectivitate, indivizi care-şi spun profesori şi vin să înjure şi să scuipe seară de seară, televiziuni la care doar la rubricile meteo şi sport nu era înjurat Băsescu, trusturi de presă mobilizate de la cel mai jalnic reporter până la director pentru un singur scop: cum să mai aruncăm un lighean de zoaie în capul lui Băsescu. Şi aşa, seară de seară, ani la rând. Când difuzezi de 1.500 de ori pe zi imaginea în care Băsescu l-ar fi lovit pe un copil, e greu să spui că asta se cheamă informare obiectivă; înseamnă că vrei ca fiecare neuron al privitorului să fie pătruns de ideea că Băsescu e o bestie. Oameni inteligenţi au căzut şi ei victime ale acestei intoxicări nemaiîntâlnite: dacă ceva nu merge bine în ţară, Băsescu trebuie să fie de vină. E greu să crezi altceva când acelaşi lucru ţi se repetă zi de zi, şapte zile pe săptămână. Toată această maşinărie infernală s-a dovedit că a funcţionat în gol. Adică eficienţa lui Gâdea-Badea-Ciutacu-Stan-Ciuvică-Teodorescu-Firea-Nistorescu-Dinescu a fost zero. Au înşelat încrederea mogulilor. Celebrii Roşiianu şi Marinescu (vi-i mai amintiţi, după Revoluţie) par acum nişte copii inocenţi pe lângă comandourile care se năpusteau seară de seară asupra lui Băsescu.
Acest efort i-a secătuit şi pe moguli. Imediat după anunţarea rezultatului alegerilor s-a aflat şi că ziarul Cotidianul se închide; Nistorescu îl transformase într-o gazetă care semăna cu Dimineaţa, de la începutul anilor ‘90. Rezistenţa alegătorului român la această agresiune mediatică este adevărata surpriză a alegerilor. Dar, şi în aceste condiţii, Traian Băsescu trebuie să tragă nişte învăţăminte. Va trebui să inventarieze toate acuzele care i s-au adus: că e dictator, scandalagiu, că a îngropat PNȚ-CD-ul, că nu respectă parteneriatele, Elena Udrea, Elena Băsescu, că are probleme în exterior, că vorbeşte prea mult şi câte şi mai câte.
Multe sunt doar nişte clişee şi sunt de-a dreptul absurde, dar Traian Băsescu trebuie să le ia în seamă şi dacă ar fi numai pentru a înţelege cum se pot naşte acestea şi dincolo de manipularea mediatică. În prima apariţie publică după câştigarea alegerilor, discursul lui Traian Băsescu a avut drept cuvânt-cheie „reconcilierea“. E un semn că am putea vedea un alt fel de Traian Băsescu…