Pentru a limita aceste cazuri, legiuitorul a încercat ca prin Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal să clarifice exact ce constituie venituri din drepturi de proprietate intelectuală și venituri salariale. Astfel, la pct. 24 din partea 71^1 din Norme, se prevede că în situaţia existenţei unei activităţi dependente ca urmare a unei relaţii de angajare, remuneraţia prestărilor rezultate din cesiunile de drepturi de proprietate intelectuală care intră în sfera sarcinilor de serviciu reprezintă venituri de natură salarială. Prin urmare, ele sunt supuse regimului de impozitare aplicabil oricăror alte venituri salariale. Pentru ca veniturilor obţinute din drepturile de proprietate intelectuală să li se aplice regimul special de impozitare, este esenţial ca ele să fie obţinute din prestarea unor activităţi cu adevărat independente, și nu din raporturi de muncă mascate sub forma unor convenţii civile. Cei care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuală au libertatea de a alege între mai multe variante de impozitare.
Cum se calculează baza impozabilă
Articolul 50 din Codul fiscal instituie o modalitate specială de determinare a venitului net obținut din drepturi de proprietate intelectuală prin scăderea din venitul brut a contribuțiilor sociale obligatorii plătite și a unei cote forfetare de cheltuieli deductibile de 20% din venitul brut sau de 25% în cazul operelor de artă monumentală. Avantajul acestei metode de impozitare este evident, întrucât dă posibilitatea celor care realizează asemenea venituri să deducă un cuantum destul de important din venitul brut, fără niciun document justificativ în acest sens.
De altfel, alin. 4 al art. 50 din Codul fiscal prevede că cei care optează pentru această metodă de determinare a venitului net au obligația de a completa numai partea referitoare la încasări din Registul jurnal de încasări și plăți. Cu toate acestea, teza a II-a a aceluiași alineat stipulează că și această reglementare este opțională în situația în care contribuabilii apreciază că își pot îndeplini obligațiile declarative strict pe baza documentelor emise de plătitorul de venit, fiind ținuți însă să păstreze aceste documente cel puțin pe durata termenului de prescripție extinctivă. Totodată, art. 52 din Codul fiscal permite şi celor care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală să opteze pentru impozitarea în sistem real pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă. Era firesc să existe această posibilitate, atâta vreme cât veniturile din drepuri de proprietate intelectuală reprezintă tot venituri din activități independente.
Așadar, norma prevăzută de art. 50 din Codul fiscal reprezintă o derogare de la regula generală a determinării venitului net în sistem real și constituie un beneficiu acordat contribuabililor care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală, dat fiind faptul că de multe ori este dificil a se stabili ce constituie cheltuială deductibilă în această materie. Varianta determinării venitului net în sistem real este de preferat în situația în care cheltuielile deductibile ar depăși cota forfetară de 20%, respectiv 25%.
Opțiunea pentru determinarea venitului în sistem real se exercită prin completarea declarației de venit estimat și depunerea acesteia până la 31 ianuarie la organul competent pentru cei care și-au început activitatea în anul anterior celui pentru care se face declararea, sau în termen de 15 zile de la începerea activității pentru contribuabilii care încep activitatea în cursul anului fiscal. Odată ce s-a optat pentru determinarea venitului net în sistem real, această variantă este obligatorie pentru contribuabil pe o perioadă de 2 ani fiscali consecutivi și se consideră reînnoită pentru o nouă perioadă de 2 ani în cazul în care contribuabilul nu solicită determinarea pe baza cotelor forfetare de cheltuieli prin depunerea declarației privind venitul estimat până la data de 31 ianuarie.
Modalităţi de plată a impozitului
Și în privința modalității concrete de plată a impozitului, Codul fiscal e destul de permisiv, în sensul că lasă acest aspect la alegerea contribuabilului. Astfel, conform art. 52 din Codul fiscal, o primă variantă o constituie plata de impozit anticipat prin reținerea la sursă de către plătitorul de venituri din drepturi de proprietate intelectuală. Impozitul anticipat se calculează prin aplicarea unei cote de 10% asupra venitului brut redus doar cu contribuțiile sociale obligatorii reținute la sursă. Ulterior, se va face regularizarea și se va calcula impozitul final datorat, conform art. 84 din Codul fiscal, în funcție de metoda de determinare a venitului net aleasă de către contribuabil, potrivit celor arătate mai sus.
În fine, cea de-a doua metodă de plată este dată de art. 52 ind. 1 din Codul fiscal, potrivit căruia contribuabilul poate opta pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final. Opțiunea de impunere se exercită în scris, în momentul încheierii fiecărui raport juridic producător de venituri, și se aplică exclusiv asupra veniturilor realizate din respectivul raport. Se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut și se achită prin reținerea la sursă și virarea la bugetul de stat de către plătitorul de venit, până pe data de 25 a lunii următoare celei în care a fost reținut. Impozitul astfel calculat și reținut reprezintă impozit final, astfel încât nu se va mai face nicio regularizare.
Având în vedere că prin optarea pentru acest regim de plată, contribuabilul pierde dreptul de a deduce contribuțiile obligatorii și alte cheltuieli deductibile, nu vedem niciun avantaj pentru care s-ar alege această metodă de plată, cu excepția faptului că se evită depunerea a două rânduri de declarații, cea privind venitul estimat și cea privind venitul final.
Ioana Haşotti, partener Haşotti, Mîneran, Nistor şi Asociaţii.
