„E foarte periculos. Nu e clar încotro ne îndreptăm”, scria colonelul Mustafa Kemal, cunoscut ulterior drept Atatürk, adică părintele Turciei, într-o scrisoare din vara lui 1914.

Germania tocmai invadase Belgia, iar Imperiul Otoman, care încheiase alianță cu Germania, avea să se trezească un pic mai târziu implicat într-un război mondial.

Atatürk avea dreptate. Primul Război Mondial a pus capăt Imperiului Otoman, vechi de 600 de ani.

Astăzi Turcia pare a se îndrepta iarăși către un război cu Europa. Grecia vorbește limba războiului, iar Turcia spune că nu va face vreun compromis, continuând să caute petrol și gaze în ape revendicate de Grecia din estul Mediteranei.

Aici nu avem doar o dispută bilaterală între doi vecini. Tabloul e mult mai amplu.

Și, dacă nu va fi atentă, Europa se va încurca în mrejele unui conflict tot mai larg din Orientul Mijlociu.

În 1914 puterile europene se uniseră în două alianțe inamice: Germania, Austria și Italia formau Tripla Alianță, în vreme ce Regatul Unit, Franța și Rusia constituiau Tripla Antantă. Războiul împotriva uneia dintre țări însemna război cu întreaga alianță.

Și astăzi există două alianțe inamice.

Unii s-ar aștepta ca taberele să fie țările musulmane predominant sunnite contra celor predominant șiite. Dar evident că e mult mai complicat de atât.

Pe de o parte există o „alianță revoluționară” constituită din Turcia, Qatar, Frăția Musulmană (o mișcare regională) și Iran.

Pe de altă parte vedem o „Antantă a statu-quo-ului” din care fac parte Arabia Saudită, Egipt, Emiratele Arabe Unite (EAU) și Israel.

Rivalitatea celor două „blocuri” nu se (mai) desfășoară doar în Orientul Mijlociu, ci din ce în ce mai mult și în estul Mediteranei, după cum indică și cearta recentă dintre Turcia și Grecia.

Nu vorbim de incidente disparate în jurul unei teme anume – cum ar fi exploatarea petrolului și gazelor -, ci de un conflict de interese complex într-un teatru larg de acțiune întins din Grecia și Libia până în Iran.

Concomitent, vedem state europene optând să i se alăture fățiș uneia sau alteia dintre tabere, devenind legate de una dintre alianțele din Orientul Mijlociu.

Franța, Grecia și Cipru susțin antanta statu-quo-ului, în vreme ce Spania și Malta par mai dispuse să sprijine alianța revoluționară, iar Italia face slalom între cele două, în funcție de ce temă vorbim.

Dar, înainte de a aprofunda natura periculoasă a acestei implicări europene, se impune să explicăm mai multe despre alianțele din Orientul Mijlociu.

Revoluție contra statu-quo

Originile alianței revoluționare se întind până în 1928, atunci când a fost fondată Frăția Musulmană cu misiunea de a opune rezistență interferențelor colonialiste ale Europei în Orientul Mijlociu și de a restabili califatul musulman abolit de secularul Atatürk.

În 1979 Frăția a privit cu multă simpatie revoluția iraniană. Și Primăvara Arabă din 2011 părea că va aduce Frăția mai aproape de putere pe tot cuprinsul regiunii.

Qatar a sprijinit tendințele revoluționare, în vreme ce președintele turc Recep Tayyip Erdoğan devenise principalul exemplu în privința modului în care islamul și democrația ar fi putut fi îmbinate cu succes. Toate acestea au adus Turcia, Qatarul, Frăția Musulmană și Iranul în aceeași tabără.

Pentru Arabia Saudită, din contră, Primăvara Arabă a fost un coșmar. Saudiții erau îngroziți de instabilitate în Orientul Mijlociu, în parte din considerente economice, dar și de teama unei revoluții în propria lor țară.

Același lucru e valabil și pentru EAU. Iar atunci când actualul președinte egiptean Abdel Fattah Sisi l-a răsturnat de la putere pe Mohamed Morsi (de la Frăția Musulmană), primul președinte ales al țării, antanta statu-quo-ului a luat naștere.

Faptul că Erdoğan a continuat să sprijine Frăția i-a transformat pe Sisi și președintele turc în dușmani de moarte.

În ce-l privește, și Israelul preferă stabilitatea. Cu Egiptul are un acord de pace din 1979. Anul acesta pe 13 august a făcut pace și cu EAU. În acest fel legătura dintre Arabia Saudită, Egipt, EAU și Israel devine tot mai limpede.

Unii ar putea argumenta că situația e chiar și mai complexă – uitați-vă numai la războiul din Siria, unde Turcia și Iranul sunt în tabere opuse. Dar, în ciuda complexității suplimentare, vedem în continuare cele două alianțe devenind tot mai închegate și tot mai ostile una față de alta.

Turcia și Egiptul se luptă acum în Libia, fiecare asigurând ajutor militar părților beligerante.

Un alt exemplu e Qatarul. În 2017, când Arabia Saudită, UAE și Egipt au impus o blocadă țării, Turcia a trimis imediat 3.000 de trupe suplimentare în Peninsula Arabă, iar Iranul și-a deschis spațiul aerian pentru compania națională aeriană a Qatarului.

Iar în actualul conflict din estul Mediteranei vedem funcționând aceleași alianțe.

Europenii își aleg câte o tabără

Diferența e că acum și state europene sunt implicate în aceste alianțe. Pentru a-și facilita explorarea petrolului, Egiptul a încheiat convenții maritime cu Grecia și Cipru, dar și cu Israel, în vreme ce Turcia a ajuns la un acord cu guvernul oficial al Libiei, care rivalizează cu convențiile încheiate de Egipt.

Ambele seturi de acorduri maritime sunt contestate de tabăra opusă.

Turcia consideră că Egiptul n-are ce căuta în apele din apropierea Cretei și Ciprului, în vreme ce Egiptul nu vrea să vadă vase militare turcești în largul coastelor Libiei, care îi e vecină.

Cum tensiunile dintre Grecia și Turcia, două state membre NATO, s-au agravat, Franța a cerut ca NATO și UE să adopte sancțiuni contra Turciei.

Spania, pe de altă parte, a încheiat pe 27 iulie un acord comercial bilateral cu Turcia, țară cu care poartă acum negocieri comerciale și Italia. Totodată, Italia, Malta și Turcia au decis să-și consolideze cooperarea în Libia.

Dacă în Primul Război Mondial statele din Orientul Mijlociu s-au alăturat uneia ori alteia dintre taberele europene, acum țările europene se apropie de una sau alta dintre alianțele din Orientul Mijlociu.

Franța, Grecia și Cipru sprijină antanta statu-quo-ului, Spania și Malta se apropie de alianța revoluționară, în vreme ce Italia trece de la una la alta în funcție de interesul ei de moment.

Situația ar fi putut fi doar una nefericită și numai ușor problematică, dacă ar fi fost vorba doar de retorică și acorduri comerciale.

Însă mizele sunt mult mai mari.

O fregată franceză a fost vizată în iulie de o navă a Turciei care proteja un transport spre Libia.

Pe 12 august s-au ciocnit două vase militare, unul grecesc și celălalt turcesc.

Franța a trimis de asemenea fregate și avioane militare în Grecia, în vreme ce EAU au trimis două avioane F-16, iar Egiptul a amenințat Turcia cu acțiuni militare în Libia.

Firește, la fel ca în 1914, nici una dintre aceste țări nu-și dorește o conflagrație. Ele vor doar să-și protejeze interesele naționale, așa cum doreau și statele din 1914.

Dar dacă țările europene își vor rupe unitatea și se vor lăsa prinse într-un conflict pe cale să se agraveze, orice va fi posibil din nou. „E foarte periculos. Nu e clar încotro ne îndreptăm”, ar fi scris probabil Atatürk în situația de față.