Atât politicienii, cât şi oamenii de afaceri români dau dovadă de grobianism în privinţa modului în care se sprijină (financiar) unii pe alţii.
Un preşedinte american spunea că afacerile sunt „afacerea“ Statelor Unite – nimic nu defineşte ţara şi politica ei aşa cum o face economicul. Acest lucru este cu atât mai evident în plin sezon electoral, când candidaţii îşi măsoară popularitatea nu numai în procente, ci şi în dolari adunaţi. În pragul propriilor alegeri, România îşi va aminti din nou cât de importanţi sunt banii în politică. Din discuţie va lipsi însă transparenţa aproape brutală cu care se discută această temă în America. Ca acest lucru să se schimbe este nu numai în interesul public, ci şi în cel al comunităţii de afaceri româneşti.
Împreună cu alte obiceiuri proaste, politicienii români au împrumutat de la colegii lor comunitari tendinţa de a evita, cu o jenă prefăcută, conversaţiile despre rolul banilor în politică. Sub pretextul că apără vocea omului de rând, politicienii Europei pretind că sunt deasupra vulgarităţii banilor. Motivaţia acestei atitudini vine din tradiţia vest-europeană în care oamenii de stat îşi moşteneau averile, iar politica era un hobby. Lucrurile nu mai stau de mult aşa, dar discuţia despre bani în politică nu este pe cât de onestă ar trebui să fie, mai ales în ţări fără tradiţie democratică precum cele din Europa post-comunistă.
Lipsa de claritate din modurile de finanţare a partidelor politice provine, de obicei, din lăcomia celor care primesc banii (partide sau politicieni), sau din dorinţa celor care îi dau de a finanţa obiective nu tocmai legitime. Se pierde însă din vedere că lipsa de transparenţă în acest context este păguboasă pentru toată lumea şi duce la cheltuieli aberante, pentru simplul fapt că cei care primesc banii nu se simt obligaţi să îşi onoreze promisiunile, iar cei care dau banii nu ştiu întodeauna dacă nu au „concurenţă“ sau dacă vor obţine ceva în schimb.
În sistemul lobby-ului american, se poate face de cele mai multe ori legătura între un obiectiv sau o măsură propusă de un politician şi banii pe care acesta îi primeşte din partea unui grup anume. Cazurile cele mai fericite sunt cele în care interesul public se combină cu cel al vreunui grup de lobby. Chiar şi când legătura dintre cele două obiective nu este atât de strânsă, electoratul ştie cine, cât ia şi de unde. Politica nu are sfinţi, dar se ştie cine sunt diavolii.
Atât politicienii, cât şi oamenii de afaceri români dau dovadă de grobianism în privinţa modului în care se sprijină (financiar) unii pe alţii. Chiar şi în cazurile în care interesul public şi cel privat se îmbină armonios şi în care banii nu ar trebui să circule cu sacoşa de caltaboşi, rareori se poate vedea între politic şi economic o colaborare care să nu „pută“. Companiile de construcţii au învăţat să asfalteze anumite străzi mai repede şi să facă vile pe şest în schimbul contractelor bănoase sau al altor favoruri. Dar mediul de afaceri încă nu ştie să facă lobby legitim pentru investiţii în educaţie sau infrastructură – deşi ar beneficia de pe urma lor şi va suferi cu siguranţă dacă ele nu se fac.
Maturizarea companiilor înseamnă şi mai multă atenţie în modul în care îşi alocă resursele, pentru a maximiza profitul fiecărei investiţii. Cheltuielile de lobby nu fac excepţie de la regulă, iar sectorul corporatist românesc trebuie să înveţe acest lucru.
