Sovieticii au investit o grămadă de bani și efort în programul spațial. Cu toate acestea, America a reușit să-i bată și, în ciuda rușilor, a trimis prima un om pe Lună.
Deși atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică aveau programe spațiale de top, URSS a fost mult lăsată în urmă de performanțele americanilor, scrie publicația NationalInterest.
La baza programului spațial al sovieticilor au stat doi oameni: Valentin Glușko și Serghei Korolev, amândoi în industria aeronautică. Glușko a realizat un propulsor pentru motoarele de rachete. Korolev a fost inițial proiectant de aeronave, dar a fost un coordonator și un organizator extrem de eficient. El a supravegheat succesele timpurii ale Uniunii Sovietice în spațiu și a fost una dintre forțele motrice din spatele programelor care i-au trimis pe Laika (primul câine din spațiu) și pe Yuri Gagarin (primul om din spațiul cosmic) pe orbită.
Glușko a fost în favoarea utilizării unui propulsor pentru rachete în stare solidă pentru racheta spațială N-1. Mai stabil și care necesită mai puțină întreținere, combustibilul solid pentru rachete a avut mai mult sens pentru Uniunea Sovietică, al cărei depozit de rachete balistice intercontinentale trebuia să fie gata constant.
Korolev a preferat utilizarea hidrogenului lichid supraîncălzit, care era mai dens din punct de vedere energetic, dar necesita mai multă infrastructură pentru a se menține la temperatura adecvată și era mai scump. Rușii au înființat atunci o comisie pentru a evalua cele două tipuri de combustibil, iar aceaasta a decis opțiunea susținută de Korolev.
Glușko a refuzat să accepte decizia și a continuat cu conceptul său de combustibil în stare solidă, în paralel cu cel oficial. Deși programul său din umbră a fost de scurtă durată, a distras atenția de la obiectivul de a trimite un cetățean sovietic pe Lună.
În urma unei operații banale, Serghei Korolev a murit la 14 ianuarie 1966.
Moartea sa a dat o lovitură programului spațial sovietic. În absența abilităților organizatorice și manageriale, programul spațial sovietic a continuat, dar ineficient. Deși conceptul său de combustibil lichid supraîncălzit a câștigat, programul de dezvoltare a rachetelor, cu racheta spațială N-1, a fost afectat numeroase probleme.
Inginerii sovietici aveau însă planuri mari pentru racheta lor N1. Inițial a fost proiectată pentru a avea o forță de 600 de tone. Prin comparație, racheta SpaceX Starship, odată operațională, va putea trasnsporta în spațiu 150 de tone. Iar Saturn V, cea mai puternică rachetă din Statele Unite, a avut o încărcătură de 140 de tone la lansaare. Așa că inginerii sovietici s-au stabilit pe ceva mai realist, adică pe la 75 de tone.
În ciuda compromisului ingineresc sovietic, depanarea rachetei și regimul de testare au fost un fiasco.
La fel ca multe probleme de proiectare din Uniunea Sovietică, majoritatea acestora s-au rezumat la bani: lipsa finanțării. Nikolai Kamanin, celebrul aviator sovietic și șeful programului de instruire a cosmonauților Uniunii Sovietice, nota în jurnalul său că „sărbătoarea cosmonauților este umbrită de oportunitățile pierdute, pentru că astăzi bărbații care zboară pe Lună nu se numesc Valery Bykovsky, Pavel Popovich sau Alexei Leonov, ci Frank Borman, James Lovell și William Anders”.