Într-un exerciţiu de imaginaţie, dacă am avea euro azi în buzunare, guvernanţii şi-ar pune Bruxelles-ul în cap pe tema deficitelor bugetare uriaşe. «Intrăm într-o cutie neagră dacă nu suntem bine pregătiţi», avertiza Isărescu într-o declaraţie de acum câteva luni, când anunţase adoptarea euro în 2014. Ideea era „excelentă“, 2014 fiind an electoral, dar măcar avea precedent – ţintirea inflaţiei şi independenţa legală a BNR a fost consfin
Într-un exerciţiu de imaginaţie, dacă am avea euro azi în buzunare, guvernanţii şi-ar pune Bruxelles-ul în cap pe tema deficitelor bugetare uriaşe.
«Intrăm într-o cutie neagră dacă nu suntem bine pregătiţi», avertiza Isărescu într-o declaraţie de acum câteva luni, când anunţase adoptarea euro în 2014. Ideea era „excelentă“, 2014 fiind an electoral, dar măcar avea precedent – ţintirea inflaţiei şi independenţa legală a BNR a fost consfinţită prin lege în 2004, tot un an electoral. Acum, guvernatorul a anunţat că 2014 nu mai e un termen realist, iar unii analişti străini mizează pe intervalul 2016-2020 – Paştele Cailor, tradus pentru cei mulţi. Am ajuns aici deşi România s-a angajat prin Tratatul de Aderare să adopte euro. Dacă analizăm în detaliu motivele amânărilor în cascadă, acestea sunt date chiar de criteriile obligatorii înainte de a avea euro în buzunarele românilor. Din cinci criterii, România nu îl îndeplineşte decât pe cel al datoriei publice – de sub 60% din PIB – iar factorul cel mai important aici este nebunia lui Ceauşescu de a plăti datoriile. La limită am îndeplini, poate, şi criteriul de variaţie a cursului – deşi în condiţiile deprecierii continue nu ne vom încadra. La celelalte trei stăm prost de tot – deficitul bugetar ar trebui să fie sub 3% şi va fi 8%, inflaţia în loc să fie sub 3% va fi tot 8%, ce să mai vorbim despre o convergenţă a ratelor de dobândă pe termen lung ?
Într-un exerciţiu de imaginaţie, dacă am avea euro azi în buzunare, guvernanţii şi-ar pune Bruxelles-ul în cap pe tema deficitelor bugetare uriaşe. Sarkozy şi Merkel ar ţipa mai tare pe tema deficitelor decât pe tema romilor. În plus, condiţiile legate de rezervele minime obligatorii impuse băncilor de BNR ar fi istorie. Politicienii care mizează pe inflaţie şi devalorizare pentru acoperirea modului nerealist în care acordă majorări de salarii şi stabilesc parametrii bugetului ar fi, de asemenea, puşi la colţ. În fine, am fi obligaţi, din cauza transparenţei date de euro, să mutăm discuţiile către competitivitate, productivitate şi eficienţă – subtextul este că jocul de glezne, nemunca şi hoţia devin mai vizibile şi mai greu de apărat. Autorităţile nu fac decât să amâne inevitabilul. Românii au deja credite la bancă şi rate la leasing în euro. Idem pentru anunţurile de închiriat imobile şi pentru plata facturilor la telefonul mobil. Euro ca monedă legal introdusă, însă, ar însemna investiţii străine în plus, stabilitate economică şi eliminarea completă a riscului valutar, care a pus în pericol atâtea afaceri, de-a lungul timpului, în România.
Trebuie spus însă şi la ce pericole ne expunem. Tot Isărescu avertizează: „Dacă ai intrat în zona euro cu un curs dezechilibrat, ca să câştigi competitivitate, singura soluţie este să tai salarii şi cheltuieli“ – ca atare, efortul de convergenţă va trebui să fie unul serios, riguros. Şi adaugă, sumbru: „fără un mix echilibrat de politici nu intrăm nicăieri“. Mai pe româneşte, nu ne descurcăm cu Isărescu singur vâslaş, cât timp Ministerul Finanţelor refuză momentan să se angajeze hotărât în procesul adoptării euro. Cu un singur vâslaş, nu reuşim decât să ne învârtim pe loc.
Răzvan Orăşanu a fost consilierul primului-ministru (2005-2009)