Un spectacol care pe de-o parte ne amuză, iar pe cealaltă parte ne îngrozește.

Asistăm de fapt la o bătălie politică între doi perdanți, pentru că oricare dintre ei ar caștiga, mizeria scoasă în această perioadă este atât de mare încât câștigătorul va fi târît pe vecie. Altfel spus, viitorul șef al liberalilor va conduce deja un organism mort, otrăvit cu propria sa duhoare.

Acest partid, important în istoria României, era odinioară liberal și chiar avea un caracter național. Nu mai deține aceste atribute acum din păcate. Este un partid corupt, dedulcit la mafia numirilor politice, al contractelor păguboase pentru statul român, al scandalurilor perpetue și, cel mai grav dintre toate, în ultimul an și jumătate se arată a fi expertul mondial în impostură, promovând pe linie și fără discernământ în funcții publice pe “nimeni”.

Nu întâmplător am folosit cuvântul cuțităreală. Nu există vreo competiție a ideilor, a platformelor politice, o încrâncenare pe principii sau diferende de viziune. Avem o îmbrânceală generalizată, un furt, trafic de influență și o mare înjurătură suculentă. Cam atât. Nivelul a coborât atât de jos încât este greu de transpus în cuvinte. Chiar în ziua redactării acestui articol, aflăm cu stupoare că premierul Cîțu dă afară oamenii puși în funcții în inspectoratele școlare de fostul premier Orban (cine vorbea cu fațărnicie de depolitizare), iar o candidată cu poreclă de bautura racoritoare în timpul alegerilor îl zgarie pe față pe contracandidatul domniei sale. Febra măcelului a cuprins tot partidul, ca o febră galbenă, de la vârf până la talpă, la lipitorii de afișe.

Nu există, nici măcar în spațiul public argumente sau elemente distinctive între cei doi. Sunt o apă și-un pământ. Între noi fie vorba, nici nu ar avea de unde să apară aceste elemente distinctive. Sunt doi băiețași, unul mai fățarnic și mai ipocrit decât celălalt, mai fără ideologie, fără principii sau fără valori.

Doi băiețași care se bat pe zâmbetul, privirea sau atingerea faraonului. Acesta este singurul gest care în mintea celor doi face distincția. Susținerea faraonului din deal. Care se bagă mai tare în poză, care se laudă mai tare cu relația bună cu faraonul, de preferință cât mai veche, dacă se poate din copilărie. O privire smulsă, un zâmbet, o atenție cât de măruntă, asta se pare că face diferența în această luptă surdă și, până la un punct, prostească.

Îmi pare rău să o spun, dar dacă liberalii știau cât de cât un pic de politică sau aveau instinct de supraviețuire, ar fi tranșat congresul acesta repede, nu l-ar fi lungit pe luni de zile astfel încât să aibă suficient timp să se facă praf.

Scârboasă dar utilă pentru candidați această strategie, de captare a atenției sau a bunăvoinței președintelui. Dar ce ne spune asta despre partid în sine? Că fostul partid și național și liberal a ajuns o biată și tristă insignă de pus la haină președintelui, dar doar atunci când partidul este cuminte, obedient și nu îl face de râs sau îl enervează pe majestatea sa președintele. Altfel…

Păcat! Cel puțin pentru parcursul istoric al acestui partid.

Domnul Cîțu “tranșează” alegerile prin cotloanele palatului Cotroceni, domnul Orban trece pe cele sfinte în speranța că va mai câștiga câteva voturi.

Întrebarea cititorului este absolut normală: și până la urmă  ce ne interesează pe noi această mizerie?

Ne interesează, dragi prieteni, căci acest partid este în prezent (alături de USR care este și mai toxic) la butoanele de comandă ale acestei țări în care încă mai trăim.

Nici Ceaușescu nu avea tupeu să mintă și să se laude cum o face domnul Cîțu. Realizări colosale, fantastice, extraordinare, istorice, milenare, galactice! România urcă la cer ca o rachetă (sper să nu fim ca aceea care a explodat).

Românii sunt mai fericiți cu fiecare zi ce trece, într-o săptămână sunt foarte fericiți, iar într-o lună vor ajunge în extaz. Dăm pe dinafară, ce să mai vorbim!

Și în tot acest timp în care clovnii noștri se împung, se dau de-a berbeleacul și scot limba la spectatori, România alunecă pe panta crizei economice, românii sărăcesc, iar firmele româneăti se fac praf și pulbere. Poate asta se dorește de fapt.

Mai sunt două luni până la congresul stimabililior. Două luni în care ratăm oportunități, ne înglodăm în datorii, nu luăm măsuri de sprijin și de redresare, băgăm capul în nisip ca struțul.

Dacă mascarada asta se ține în septembrie, în octombrie s-ar putea să fie cam târziu să ne trezim la realitate.

Da, ne costă mult toată bălăcăreala asta. Încă nu suntem conștienți cât de mult ne costă, dar vom fi în scurt timp!

Îmi permit o întrebare: credeți că vreunul dintre acești “vajnici combatant” după ce va fi ales va fi capabil să plătească facturile adunate? Și dacă nu va fi, cine credeți că va trebui să plătească până la urmă?