Încep prin a-mi exprima întreaga compasiune pentru familiile și apropiații victimelor cutremurului recent din Turcia și Siria. Nu am dorit să comentez până acum acest tragic eveniment tocmai pentru că orice fel de comentariu ar fi părut deplasat față de suferința celor loviți.
Au trecut câteva zile și, fără ca durerea să fie mai mică, ea nu mai este atât de acută. Oamenii s-au mobilizat, au degajat cât au putut din dărâmături, s-au organizat, s-au ajutat, într-un cuvânt, s-au ridicat din durere și au mers înainte. În aceste condiții, cred că putem să ne referim la o patologie a comunicării pe plan global.
Este vorba despre diseminarea, în special pe rețelele sociale, a unor teorii care afirmă că aceste cutremure au fost generate de niște centre de putere, intenționat și direcționat, către niște ținte precise.
Firește, opinia publică s-a împărțit în două: cei care susțin aceste teorii și le așază într-un lung șir de conspirații ale unor puteri mai mult sau mai puțin oculte și cei care le resping categoric, catalogându-le ca fake news. Cele două tabere nu sunt noi. Ele s-au plasat pe poziții contradictorii,și în legătură cu alte evenimente ale trecutului recent: originea virusului Covid-19, eficacitatea vaccinurilor, necesitatea vaccinării întregii populații, schimbările climatice, chemtrails etc.
Să subliniem, de la bun început, că analizăm aceste controverse strict din punct de vedere comunicațional. Toate domeniile respective fiind de strictă specialitate, ar fi absurd să ne pronunțăm pe fondul chestiunilor.
Nu putem spune, deci, dacă seismul a fost natural sau provocat, dacă virusul covid19 a fost creat în laborator sau a fost o mutație naturală, spontană, dacă vaccinurile au fost mai mult folositoare sau mai mult dăunătoare.
Putem în schimb să analizăm, cu aproximativă acuratețe, câteva elemente care țin de comunicare: sursa aparentă a mesajului și caracteristicile bazinului de rezonanță a acesteia, contrasursa, plauzibilitatea controversei, beneficiarul aparent, perdantul aparent și, de la aceste ultime două categorii, consecințele care se pot vedea direct, practic, în faptele ulterioare. În cele ce urmează, ne vom referi numai la cutremur, dar schema e valabilă și pentru celelalte situații evocate mai sus.
Să le luăm pe rând!
Sursa generică a teoriilor cutremurului provocat este în mod evident o putere antagonică Occidentului. Bazinul ei de rezonanță se compune din segmentele sociale ostile Occidentului, nemulțumite de raportul de forțe global. Ceea ce am putea numi contrasursa, adică discursul care respinge teoria seismului provocat, este, la fel de evident, puterea oficială occidentală. Aceasta din urmă fie ignoră teoriile, fie le taxează drept conspiraționisme, aducându-le în derizoriu, fie recurge la promovarea enunțurilor unor specialiști recunoscuți, care fac parte din sistemul academic occidental.
Prima concluzie este că avem de a face cu o opoziție între un discurs al Puterii și un discurs anti-Putere. Psihologic, dintotdeauna, discursul anti-Putere a fost receptat mult mai emoțional (și a apărut mai credibil) decât discursul preponderent rațional al Puterii.
Plauzibilitatea. Să observăm că în toate fenomenele amintite, caracteristica comună este plauzibilitatea. Chiar fără să fie specialist în ceva, omul contemporan a fost educat în spirit „științific”. Anume că nimic nu este imposibil pentru oamenii de știință și că progresul este inevitabil.
Literatura botezată „științifico-fantastică” a avut, la sfârșitul secolului XIX, un moment de glorie în opera lui Jules Verne, iar faptul că majoritatea viziunilor sale au devenit ulterior realități a contribuit esențial la modelarea psihologică întru „științificitate” a omului modern. Deducem cu ușurință de aici că individul contemporan nu-și pune foarte multe probleme în privința capacității reale de a construi un anumit instrument care să genereze cutremure sau schimbări climatice, dar consideră că așa ceva stă în capacitatea științei și tehnicii.
Faptul că, de la bomba atomică încoace, cercetarea în domeniul militar și aplicațiile ei practice au fost strict secrete crește exponențial gradul de suspiciune al publicului și întărește credința în posibilitatea controlului fenomenelor naturale.
O paranteză. În anii 60, a apărut și în traducere românească o carte științifico-fantastică pentru tineret, „Insula cutremurelor”, scrisă de o autoare maghiară, Feher Klara. În această carte este descrisă o lume a viitorului în care clima era controlată de om pe circa 80% din suprafața planetei.
Aici era ca în Paradis: o temperatură blândă și constantă (20 de grade Celsius), ploi liniștite pentru agricultură, dar numai noaptea, ca să nu deranjeze oamenii etc, etc. Oarecum filosofic, pe restul de 20% se înghesuiau toate fenomenele nedorite: cutremure, erupții vulcanice, tornade etc., probabil pe ideea că, în ansamblu, clima globală este un joc cu sumă nulă.
După cum se vede, ideea controlului climei și al mișcărilor seismice nu este deloc nou, iar cei care au transformat-o astăzi într-o teorie a cutremurelor provocate se bazează pe o reprezentare mentală (venită din fizica de gimnaziu și, deci, la îndemâna oricui): aceea că o forță proporțional foarte mică poate să deplaseze un obiect foarte mare și greu, aflat într-o poziție de echilibru instabil, într-o altă poziție cu eliberarea unei energii foarte mari.
Desigur că un fizician va pune o sumedenie de întrebări legate de această reprezentare, dar pentru individul obișnuit ea este suficient de convingătoare.
Beneficiarul aparent al acestei teorii este tocmai bazinul de rezonanță al sursei, adică segmentele sociale care se poziționează împotriva Puterii politice. Firește, perdantul aparent este puterea politică acuzată și care este somată să se disculpe.
Dincolo de beneficiarul și perdantul aparenți, se observă că „beneficul” beneficiarului este, de fapt, o groază față de capacitățile (oculte ale) Puterii, iar „pierderea” perdantului este aura diabolică pe care o capătă tocmai această Putere.
Ne putem întreba astfel dacă nu cumva sursa și contrasursa acestei teorii (sau ale altora de aceeași natură) nu sunt, de fapt, una și aceeași. În fond, Puterea are tot interesul să fie percepută ca „atotputernică” și ca plebea să fie îngrozită de ea.
În „Arta războiului” a lui Sun Tzu, se recomandă conducătorului să se prefacă puternic atunci când e slab și slab atunci când este puternic.
Oricum, consecința practică a acestor teorii va fi o creștere substanțială a bugetului pentru cercetări în domeniu. De bună seamă, a bugetului aceluia care și le poate permite.