De buna-credinta a partilor unui raport juridic, legea leaga efecte juridice. Ea trebuie sa fie prezenta atat in momentul nasterii acestor raporturi, cat si pe parcursul derularii lor. Acuzatiile de rea-credinta intre parti sunt frecvente. Cei care inca mai considera renuntarea la intocmirea unui inscris constatator drept dovada de buna-credinta ignora diferenta existenta intre aceasta si lipsa unei elementare prudente.Intr-adevar, buna-credinta nu este o notiune riguros determinata. In mod regr
De buna-credinta a partilor unui raport juridic, legea leaga efecte juridice. Ea trebuie sa fie prezenta atat in momentul nasterii acestor raporturi, cat si pe parcursul derularii lor. Acuzatiile de rea-credinta intre parti sunt frecvente.
Cei care inca mai considera renuntarea la intocmirea unui inscris constatator drept dovada de buna-credinta ignora diferenta existenta intre aceasta si lipsa unei elementare prudente.
Intr-adevar, buna-credinta nu este o notiune riguros determinata. In mod regretabil, prevederile legale sunt vagi si nu ofera o definitie legala. Ceea ce inseamna cu exactitate ca „buna-credinta” ramane intrucatva un mister. Intelesul termenului se schimba in functie de contextul in care este utilizat. Se poate, astfel, vorbi de corectitudine, preocuparea fata de rezultatele posibile ale faptelor noastre, respectarea ordinii de drept sau abtinerea de la vatamarea altor persoane.
Reversul, rolul de a aprecia daca a fost sau nu comportamentul unei persoane determinat de reaua sa credinta, revine partilor si, ulterior, instantelor de judecata.
Principiul bunei-credinte nu este consacrat in mod expres in Codul civil roman ca un principiu fundamental (prevederile acestuia stabilesc doar momentele in care partile trebuie sa dea dovada de buna-credinta, precum si sanctiunea lipsei acesteia). Ceea ce consacra insa Codul civil este prezumtia bunei-credinte.
Potrivit art. 1899, „buna-credinta se presupune totdeauna”, iar sarcina de a dovedi reaua-credinta revine aceluia care o invoca.
Chiar daca in practica manifestarile ce denota rea-credinta sunt extrem de diversificate, in termeni juridici se poate vorbi despre dol, violenta, abuz de drept si frauda.
nInaintea incheierii contractului, pe durata negocierilor, partilor le este interzis sa induca in eroare in mod intentionat cealalta parte sau sa o ameninte, pentru a o determina sa incheie contractul. In momentul incheierii, reaua-credinta poate lua forma dolului sau a violentei. Dolul consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina sa incheie un act juridic, pe care aceasta, altfel, nu l-ar fi incheiat.
Dolul se poate realiza si prin ascunderea informatiilor relevante pentru obiectul contractului.
Amenintarea unei persoane cu un rau, care o determina sa incheie un act juridic, se numeste violenta.
Dolul si violenta sunt vicii de consimtamant si il indreptatesc pe cel indus in eroare sau amenintat sa ceara anularea actului pe care l-a incheiat fara ca vointa sa sa se manifeste liber.
Pot fi puse in discutie si alte aspecte ale comportamentului partilor pe durata negocierilor. Obstructionarea repetata a discutiilor sau prelungirea lor exagerata, cu toate ca nu se intentiona incheierea contractului, revenirea sistematica asupra aspectelor deja convenite, modificarea unilaterala a textului convenit anterior si prezentarea lui spre semnare, pot pune problema relei-credinte a uneia dintre parti (in aceasta situatie, raspunderea celui de rea-credinta nu va fi una contractuala, ci o raspundere civila delictuala).
Se discuta adesea daca cererea uneia dintre parti de a se insera in contract o clauza de limitare sau inlaturare a raspunderii sale pentru neexecutarea obligatiilor contractuale nu este un semn al relei-credinte. Intr-adevar, o astfel de solicitare poate fi uneori un indiciu, fara insa a deveni o regula generala. Mai ales ca aceste clauze sunt nule atunci cand debitorul nu si-a executat obligatiile cu intentie.
nCodul civil contine si o regula de stabilire a continutului actului juridic: toate conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, ci si la toate urmarile pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligatiei, dupa natura sa. Urmarile pe care echitatea „le da” unei conventii sunt greu de precizat cu exactitate.
Un contract precis redactat, oricat ar fi el de complicat, nu poate sa puna probleme de interpretare intr-un eventual litigiu. Mai ales ca art. 977 stabileste o alta regula de interpretare: conventiile se interpreteaza dupa intentia comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literal al termenilor. Prin urmare, trebuie sa se dea prioritate vointei reale a partilor si sa se stabileasca, prin interpretare, ceea ce au dorit ele cu adevarat.
Aceasta nu inseamna ca instantele vor fi chemate sa caute interpretari care, fundamentate pe principiul echitatii, sa ii protejeze pe cei care nu s-au protejat singuri. Instanta nu poate totusi interpretand un contract, sa creeze partilor o situatie mai buna decat cea pe care acestea si-au creat-o singure.
nToate conventiile trebuie executate cu buna-credinta (art. 970 Cod civil). Aceasta inseamna, pe de o parte, a executa intocmai si la timp obligatiile, iar, pe de alta parte, a evita sa beneficiezi de avantajele pe care le ofera un contract „vulnerabil” (este vorba despre avantajele neprevazute de parti in momentul incheierii contractului si obtinute prin prejudicierea celeilalte parti).
Acolo unde un contract „tace”, buna-credinta ar trebui sa umple spatiile goale. Ea se manifesta prin consecventa fata de scopul si asteptarile reciproce pe care ambele parti le-au avut in momentul incheierii contractului.
In ceea ce priveste executarea, Codul civil arata ca diligenta ce trebuie sa se puna in indeplinirea unei obligatii este totdeauna aceea a unui bun proprietar.
Atunci cand obligatiile nu sunt executate intocmai si la timp, „debitorul nu raspunde decat de daunele-interese care au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, cand neindeplinirea obligatiei nu provine din dolul sau” (art. 1085). Dolul la care se refera acest articol nu este viclenia prin care o parte este indusa in eroare pentru a incheia un contract. In cuprinsul acestui articol, el semnifica intentia cu care debitorul nu isi executa obligatiile, situatie in care raspunderea sa este extinsa (fiind tinut sa repare si prejudiciul care nu putea fi prevazut in momentul incheierii contractului).
nExista si situatii in care partile isi exercita drepturile, insa o fac in mod abuziv, cu rea-credinta, incalcand prevederile legii sau limitele exercitarii dreptului. Ele actioneaza cu intentie si creeaza astfel un prejudiciu celuilalt. Aceasta este situatia abuzului de drept. Drepturile dobandite prin incheierea unui contract nu trebuie exercitate in mod arbitrar, inconsecvent, in contradictie cu scopul urmarit initial.
De exemplu, in cazul in care un contract contine o clauza in temeiul careia creditorul poate considera contractul ca desfiintat daca debitorul nu executa una dintre obligatiile sale esentiale, creditorul nu trebuie sa invoce o astfel de desfiintare in cazul unor incalcari lipsite de importanta, care, in mod vadit, nu pot afecta finalitatea contractului.
nFrauda este definita ca fiind incalcarea de catre o persoana a unei obligatii care ii revine in temeiul unui contract sau in temeiul legii, pentru a obtine un beneficiu nelegitim. Ea poate fi realizata de catre una dintre partile contractului in dauna celeilalte, sau de ambele parti ale contractului. In acest caz, partile, de comun acord, incheie un act juridic fie in scopul prejudicierii unui tert, fie in scopul ocolirii unei prevederi legale (frauda la lege). Sanctiunea acesteia este nulitatea absoluta a actului juridic. Persoana pusa in fata unui contract redactat pe baza principiilor dreptului anglo-saxon se poate intreba care este intelesul sintagmei „in mod rezonabil”, frecvent utilizata. Aceasta formulare a fost preluata si in cuprinsul unor acte normative autohtone. Desi granitele sunt greu de trasat, adagiul „qui suo jure utitur, nemini laedit” (cel care isi exercita dreptul nu vatama pe altul) nu poate fi considerat o vorba in vant.