Încercaţi să vă imaginaţi scena: un grup de tipi cam aerieni în faţa executivilor de la compania Dreamworks spunându-le ceva de genul „ştiţi, vrem să facem un film de animaţie despre un căpcăun verde care trăieşte într-o mlaştină, trage vânturi, e chel şi urât ca naiba, dar altfel, e băiat de treabă. O să coste vreo 60 de milioane de dolari. Ce părere aveţi?“
Cei de la Dreamworks au avut o intuiţie de zile mari. Până în prezent, primele două filme din seria „Shrek“ au avut încasări de circa 1,4 miliarde de dolari în toată lumea; cu „Shrek the Third“, care tocmai a avut premiera mondială pe 18 mai, este foarte probabil că seria cu pricina a devenit cel mai de succes film de animaţie din toate timpurile. Primul „Shrek“ a avut, de altminteri, onoarea de a fi primul film care a obţinut un Oscar la nou-înfiinţata categorie de „cel mai bun film de animaţie“.
E ceva realmente bizar: totuşi, ce a făcut posibil un asemenea succes? (Am menţionat cumva cele 90 de milioane de DVD-uri vândute în toată lumea, cu primele două filme?) La urma urmei, parodierea basmelor animate gen Disney a început chiar într-o producţie… Disney: „Aladdin“, din 1992, un film cu vocea unui Robin Williams absolut dezlănţuit şi pus să întoarcă pe dos toată maşinăria de marketing a acestui colos al industriei de divertisment. În timp ce „Shrek“… Da, e adevărat, poantele sunt la ani lumină de stilul Disney; vă mai amintiţi de scena de deschidere din primul film, în care căpcăunul-erou citeşte, ca în „Cenuşăreasa“, dintr-o carte de basme, din care, la final, rupe o pagină pentru a o folosi pe post de hârtie igienică? Demontarea balamalelor care ţin povestea laolaltă a devenit o specialitate şi un fel de marcă specifică pentru această serie.
„Shrek the Third“ reia povestea din punctul în care rămăsese în filmul anterior: de data asta, Shrek ar trebui să urce pe tronul regatului Far Far Away, în locul regelui Harold. (Care rege, transformat în broscoi, îşi dă duhul într-una din cele mai delirant-amuzante scene turnate vreodată în animaţia computerizată. Orăcăitul final – vocea e a lui John Cleese – e un deliciu!)
Colac peste pupăză, Shrek (căruia perspectiva de a conduce orice, cu atât mai puţin un regat, nu îi surâde deloc) află că soţia sa, Fiona, e însărcinată. Singura salvare ar fi fratele vitreg al Fionei, Arthur (Artie), următorul în linia moştenitorilor tronului. Evident, urmează altă călătorie pentru Shrek şi Donkey, credinciosul său amic măgăruş, însoţiţi de Puss in Boots, motanul spadasin.
Între timp, cu Shrek plecat în misiune, Făt Frumos (calul de bătaie al tuturor bancurilor din filmul precedent) se întoarce pentru a uzurpa tronul. Un scop ticălos are nevoie, desigur, de nişte mercenari în toată regula, iar scenariştii nu s-au zgârcit, căci lista e pe cât de lungă, pe atât de derutant de eclectică: Căpitanul Hook, Ciclopul, Regina cea Rea, Lupul cel Mare şi Rău şi, între mulţi alţii, Călăreţul Fără Cap. De cealaltă parte, opoziţia le cuprinde pe prinţesa Fiona plus o trupă de fete, ca în „Îngerii lui Charlie“: Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită şi Rapunzel.
Desigur, personajele fac toţi banii. Mike Myers (Shrek), Cameron Diaz (Fiona), Eddie Murphy (Donkey), Julie Andrews (regina Lillian) şi Antonio Banderas (Puss in Boots) reintră în rolurile lor. Li se adaugă, pentru această serie, Justin Timberlake (Artie) şi… Larry King, în rolul unei surori vitrege urâte cu spume! Drăguţ, nu?
