Doar pentru o zi! Mă gândesc că s-ar putea face mult în ziua aia dacă aş pregăti-o cu grijă, cu mult timp înainte. Dacă aş învăţa temeinic de pe margine cum funcţionează mecanismele puterii, dacă aş putea să studiez dintr-un manual, eventual unul scris de Traian Băsescu, care sunt puterile la care poate spera un om ajuns pe jilţul de la Cotroceni. (Eu, spre deosebire de Cel-al-cărui-nume-trebuie-terfelit-zilnic-la-Antena-3, nu m-aş mulţumi să fiu un preşedinte-jucător. Aş vrea să fiu un preşedinte-vârf-de-atac.) Sunt mulţi de dacă în ecuația asta. Sunt sigur, însă, că în perioada dintre europarlamentare – un fel de amicalul cu Cipru de pe vremea şefiei lui Mircea Sandu la FRF – şi prezidenţiale, aş putea avea temele făcute în aşa fel încât să pot face măcar o mişcare, numai una, dar atât de importantă, încât să-mi asigure locul în cartea de istorie a României. Dar care să fie această mişcare de mare maestru care să întoarcă de la groapă destinul ţării?
Fără îndoială, aş vrea să fac ceva în domeniul financiar. Pentru că, aşa cum bine se zice în popularul serial „House of Cards“, alegerea supremă din conştiinţa unui om se face între bani şi putere. Iar puterea, cu toate că este cea mai dulce şi mai provocatoare de dependenţă „substanţă“ cu care se droghează oamenii încă din vremuri imemoriale, la un moment dat se termină. Întrebaţi orice dictator, dacă mai există vreunul rămas încă în viaţă! Banii, se spune, reuşesc de cele mai multe ori să dureze trei generaţii. Prima generaţie face banii, următoarea trăieşte cu respect pentru bani, iar cea de-a treia risipeşte totul fără măsură. Aşa am auzit, n-a fost nimeni destul de bogat în familia mea ca să ştiu din experienţă proprie. Aşadar, aş vrea să mişc ceva în economia ţării, aşa încât românii să devină, în următorii 100 de ani, cel mai înstărit popor al Europei. Sau măcar al Europei Centrale şi de Est, şi tot ar fi bine, şi mi-aş asigura cel puţin o statuie post-mortem şi o stradă pe undeva care să-mi poarte numele.
Premisele „ecuaţiei“ mele sunt clare, aş vrea să fiu un fel de om care s-a întâlnit într-o zi cu peştişorul de aur care îndeplineşte dorinţe. Practic, un fel de Crin Antonescu pentru o perioadă chiar mai scurtă, dar cu condiţia să am toate puterile funcţiei, să nu fiu limitat în niciun fel de condiţia de interimar. (Apropo, îşi mai aminteşte cineva ce-a făcut liderul PNL în perioada în care s-a mutat cu locul de muncă la Cotroceni? Mda… nici eu.) Şi totuşi, nu sunt în stare să găsesc nicio formulă care să schimbe dramatic şi pe termen lung soarta noastră de săraci ai Europei. Mi-e clar că aş vrea să elimin corupţia. Asta ar însemna că scăpăm de ciuma economică reprezentată de „baronii locali“. Ar rămâne astfel destui bani ca să-i plăteşti ca-n Germania pe toţi funcţionarii de stat. Pe ăia care-şi fac treaba, fireşte. Mai ales că ar dispărea toţi „piloşii“ din administraţie, iar tuturor celor rămaşi în schemă le vor tremura chiloţii că-şi pierd scaunul dacă nu-şi fac treaba corect. Ar dispărea toţi abonaţii la contracte cu borduri. Ar dispărea toate plantele exotice la ghiveci puse pe străzi pe post de spaţiu verde. N-ar mai fi niciun teren de fotbal în pantă, niciun drum asfaltat care se termină brusc în pădure, niciun tanc dezafectat cumpărat de stat pe post de maşină agricolă cu de 100 de ori preţul. Dar cum? Cum să elimini corupţia dintr-o ţară în care ea este însăşi esenţă care hrăneşte mecanismele vitale ale actualei economii? Sunt sigur însă că cititorii mei, mai deştepţi decât mine, ar putea avea idei. Aşa că aştept sugestii pe capital.ro. Zona de comentarii vă stă la dispoziţie!
CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial, Capital