Da’, veți spune, asta știe tot prostul! Sunt firme specializate în analiza financiară care evaluează țări și companii pentru a acorda niște ratinguri sau, mai românește, calificative. Dacă acestea sunt bune, riscul de faliment e mic, dacă sunt rele, e mare. Cu ajutorul lor, investitorii iau decizii strategice. Deși  în lume sunt numeroase agenții de rating, deloc surprinzător, cele care contează sunt din SUA, Moody’s și Standard & Poors. Lângă ele, unii mai adaugă și Fitch. Cum își fac calculele, s-a văzut. Habar nu au avut de criză, iar companii cotate bine de tot au dat, instant, faliment.

Așa că, nu pot să înțeleg de ce lipsa de credibilitate, dovedită de istoria recentă, nu le-a făcut să dispară, să rămână doar un vis urât pentru e economie globală băgată în criză de tot felul de inginerii financiare. Anunțul Standard & Poor’s că ia în calcul retrogradarea ratingului a 15 membri ai zonei euro, printre care Germania și Franța, a stârnit indignare în mai toate cancelariile statelor europene. Se uită că acest episod vine după ce în Uniunea Europeană s-a vorbit despre reglementarea activității agențiilor de rating, iar acesta a fost punctul de plecare al unui adevărat război al declarațiilor. Astfel, în timp ce Rusia avea de ceva timp proiectul unei agenții de rating a EurAsEC, a apărut ideea formării unei agenții de rating a UE. Lipsa mediului concurențial, care a permis agențiilor să prospere, poate astfel să devină de domeniul trecutului. Prin urmare, disperarea Standard & Poors se vede în ratingurile de țară pe care le dă statelor europene. Adică avem de a face cu un fel de șantaj.
Aceasta este explicația mai complicată. Cea simplă ține de teoria conspirației. Câțiva miliardari hotărăsc ce calcule trebuie să facă agențiile de rating. Așa e în economia de piață: ei se îmbogățesc, alții sărăcesc! Oricare ar fi adevărul, tot nu înțeleg cine și de ce mai bagă în seamă agențiile de rating…