Bineînțeles că demersul celor 10 ambasadori occidentali, împreună, poate fi considerat o ingerință în treburile interne ale Turciei. Dar nu putem soluționa a treia dimensiune a acestei probleme fără a lua în considerare primele două dimensiuni.
Una dintre aceste dimensiuni se referă la ceea ce s-a făcut împotriva demersurilor asemănătoare anterioare ale ambasadorilor și conducătorilor occidentali, iar cealaltă dimensiune, asupra căror probleme au intervenit ambasadorii occidentali, conform cumhuriyet.com
Intervenția lui Trump și Merkel în justiția turcă
Dar ce dacă ambasadorii occidentali au intervenit în treburile interne ale Turciei! Acceptarea candidaturii pentru aderarea la UE, sărbătorită de AKP (Partidul Justiție și Dezvoltare, la putere-n.trad.) cu focuri de artificii în plină zi, a dat dreptul capitalelor europene să intervină în treburile interne. De altfel, în decursul anilor au adoptat numeroase legi drept condiții și recomandări ale candidaturii pentru aderare.
Aproape în toate domeniile, de la economie și până la justiție și educație au făcut ceea ce le-a cerut Uniunea Europeană. Esența a 20 de ani; deciziile adoptate la Bruxelles au fost aplicate la Ankara.
Pe de altă parte, liderii SUA și Germaniei nu au intervenit în mod deschis în justiția turcă? Eliberarea pastorului Brunson, la cererea lui Trump, și a lui Deniz Yücel, la cererea lui Merkel, de către Erdoğan, care declara în fața opiniei publice turce „Atâta timp cât sufletul este în acest trup și acest umil om în funcție, nu-l veți putea lua pe acest terorist”, nu reprezintă o ingerință în justiție?
Ce îi spunea președintele SUA, Donald Trump, pastorului Brunson atunci când l-a primit la Casa Albă: „Rămâneai mult timp acolo cu toate că erai nevinovat. După ce am discutat de câteva ori cu el, în cele din urmă Erdoğan a acceptat.”
Pot exista cuvinte mai grele pentru justiția noastră „independentă” decât acestea?
Persoanele dorite și nedorite de diplomația AKP
Să revenim la a doua dimensiune. La cum s-au poziționat ambasadorii UE și în ce probleme…
Să începem cu sfârșitul, ambasadorii UE care s-au ridicat în picioare pentru Osman Kavala, nu au făcut nicio referire la reținerea a 103 amirali sau la faptul că generali de 80 de ani au fost închiși în procesul conspirației din 28 februarie, de exemplu.
Însă sprijinul total al ambasadorilor și conducătorilor occidentali pentru AKP în conspirația FETÖ este în arhive…
Occidentul care a susținut acele conspirații nu intervenea în justiția turcă oare?
Sau declarațiile politice pe care ambasadorii UE și oficialii UE le făceau pentru a deschide calea AKP nu reprezentau până mai ieri ingerințe în treburile interne ale Turciei?
Pe scurt, atunci când ambasadorul occidental susținea AKP nu era nicio problemă, atunci când face declarații care nu convin AKP este declarat „persona non grata”, iar această situație nu este una care convinge opinia publică.
Acoperirea dolarizării
Anunțul lui Erdoğan că a ordonat Ministerului Afacerilor Externe să-i declare pe cei 10 ambasadori „persona non grata” reprezintă, fără îndoială, o acoperire a durerilor căii „dolarizării” în care a intrat. Dar pe zi ce trece, se reduc șansele de a lega insuccesele de disputele cu forțele externe.
În aceste zile în care AKP „se ceartă” cu Occidentul, două probleme în care cooperează cu Occidentul ne atrag atenția:
1. – Guvernul AKP s-a alăturat celor 43 de state care au lansat un apel pregătit la Națiunile Unite, sub conducerea SUA și Franței, în problema uygură pentru exercitarea de presiuni asupra Chinei.
2. – În raportul pregătit pentru NATO, deputații AKP susțin că „În cadrul NATO, Turcia dispune de o importantă capacitate de descurajare în Marea Neagră împotriva Rusiei, care a devenit din nou puternică”. Guvernul AKP a adoptat master planul NATO în Marea Neagră împotriva Rusiei.
A câștiga timp până la Roma
Bine, dar ce se va întâmpla? Erdoğan să nu facă un pas în spate, Ministerul de Externe să fie cel care face un pas în spate și să nu pună în aplicare decizia, adică este posibil ca astăzi să spună exact inversul celor declarate ieri. Pentru că sunt zeci de astfel de exemple.
Iar o altă posibilitate este ca ordinul dat Ministerului de Externe să ajungă târziu la ambasade sau să nu ajungă deloc ca document oficial, astfel câștigându-se timp până la Roma.