Consider că povestea Dacia merită să devină un studiu de caz pentru orice companie din Europa de Est. Un SUV 4x4 sub emblema Dacia! Aceasta este pentru mine cea mai frumoasă imagine a ţării noastre la 20 de ani după 1989. Exerciţiul de imaginaţie l-am făcut la sugestia colegului Mihnea Măruţă, care a lansat pe blogul personal o provocare pentru toţi cei cărora le place să comenteze (http://mihneamaruta.ro/2009/12/16/5-intrebari-dupa-20-de-ani/). Cârcotaşii vor spune
Consider că povestea Dacia merită să devină un studiu de caz pentru orice companie din Europa de Est.
Un SUV 4×4 sub emblema Dacia! Aceasta este pentru mine cea mai frumoasă imagine a ţării noastre la 20 de ani după 1989. Exerciţiul de imaginaţie l-am făcut la sugestia colegului Mihnea Măruţă, care a lansat pe blogul personal o provocare pentru toţi cei cărora le place să comenteze (https://mihneamaruta.ro/2009/12/16/5-intrebari-dupa-20-de-ani/). Cârcotaşii vor spune că Dacia Duster, autovehiculul la care mă refer, nu are cam nimic românesc sub caroserie. Dar nu asta este esenţial. Importantă este povestea de succes a acestei mărci care a reuşit să supravieţuiască epocii postcomuniste şi chiar să reprezinte sinonimul inspiraţiei şi al viziunii în industria auto mondială. În plus, zeci de mii de oameni au locuri de muncă în industriile de suport ale companiei din Mioveni. Iar cota de piaţă într-o Românie deschisă comerţului european cu maşini este previzionată să rămână în vecinătatea unui neverosimil 40%.
Sunt convins că are sens să ne uităm cu mai multă atenţie la ceea ce se întâmplă în pântecele grupului Dacia-Renault. La relaţia pe care această companie a stabilit-o cu firma mamă, cu piaţa forţei de muncă, oficialităţile ţării, consumatorii. Consider că povestea Dacia merită să devină un studiu de caz pentru orice companie din Europa de Est. Cu atât mai mult, mi-ar plăcea să-i văd pe marii industriaşi români, bogaţii din Top 300, că se apleacă o secundă asupra Daciei. Mi-ar plăcea să-i văd pe Patriciu & Co. la volanul unui Duster, rotindu-i volanul şi călcându-i pedalele în dorinţa de a înţelege, de a simţi în palme şi în tălpi care este valoarea fiecărui euro pe care nemţii, francezii sau italienii îl trimit în conturile unor firme din România.
Sigur, există mulţi români care performează cu succes în domeniile lor de activitate. Dar încă prea mulţi sunt cei care nu se îngrijesc de nimeni altcineva decât de ei înşişi. Cei şmecheri, cei care cred că barierele sunt puse doar ca unii să se strecoare pe sub ele. Cei pentru care să facă afaceri înseamnă doar să dea din gură şi să facă pe deştepţii în faţa proştilor care au timp de pierdut ascultându-i. Cei care au făcut bani doar sugând la ţâţa contractelor ticluite în dauna statului. Trebuie să schimbăm această mentalitate şi să învăţăm cu toţii că nu putem fi fericiţi doar cu un gard înalt care să ne separe curtea de stradă. Fiindcă existenţa fiecăruia dintre noi depinde de colectiv şi de mediul din jur, la fel cum fiecare casă depinde de reţeaua de curent electric, gaz şi canalizare.
Mai există o performanţă românească ce merită luată în calcul la ceas de bilanţ. Succesul lui Dan Petrescu la cârma minusculei echipe Unirea Urziceni. Dacă micuţul oraş n-ar fi fost în Bărăgan, ci undeva în America profundă, maşinăria de propagandă numită Hollywood ar fi scos deja un film artistic pe tema asta. Dar chiar şi aşa, fără film turnat la Buftea, este important pentru noi, românii, să ştim că se poate şi că suntem în stare. Trebuie numai să vrem cu adevărat!