În România băncile au o dominantă masivă, cu 80% din totalul activelor financiare.  Și e extrem de periculos să ai aproape toată finanțarea concentrată în depozite pe termen scurt.

Atunci când existau alternative de plasament pe termen lung, companiile listate la Bursa de Efecte, Acțiuni și Schimb București erau suficient de multe, încât să se poată împărți pe domenii: bancare, petrolifere, miniere și foraj, industria metalurgică, industria forestieră, societăți de asigurări, societăți de comunicație și de transport, industria chimică, industria alimentară și diverse, industria hârtiei și tipar, industria construcțiilor și anexe. Iar instrumentele cu venit fix aveau trei secțiuni: împrumuturi interne, împrumuturi externe, obligațiuni și scrisuri. Și, atenție!, se organizau licitații și pentru acțiunile necotate.

În momentul de față, în România, sunt autorizate să funcționeze 39 de bănci. În 1928, 45 erau doar băncile cotate la Bursă (față de 3, în prezent!), care realizau cel mai mare volum de tranzacții de pe piața de capital (46,93% din total). Iar dacă întrebi orice bancher contemporan care conduce o instituție de credit membră a unui grup internațional de ce nu e cotată banca la Bursă, te trimite la plimbare, spunându-ți că e listata banca-mamă. Mai bine s-ar recunoaște că orice listare sau emisiune de bonduri înseamnă transparență și să te lași judecat de piață. Iar când local sau regional vrei să obstrucționezi piața, ne dăm seama de apropierea între sloganul fesenist „Nu ne vindem țara” și cel liberal „Prin noi înșine”, pentru că protecționismul lipsește economiile de capitaluri din exterior, care alimentează productivitatea și bunăstarea. După care, cu capitaluri descurajate ce să vezi? Economia trece printr-o criză profundă. Și totuși, în perioada interbelică, spre deosebire de cea actuală, când „Prin noi înșine” punea bariere capitalului străin, capitalul românesc era stimulat prin intermediul pieței de capital, pentru că cele mai importante companii și sectoare erau cotate la Bursă. Asta permitea ca proiectele pe termen lung să se finanțeze prin emisiuni de acțiuni și obligațiuni. Nu cum se întâmplă astăzi când puținele resurse disponibile sunt atrase și distribuite de bănci.

Instituțiile de credit se substituie, practic, pieței de capital, dar cu riscul de a plasa pe termen lung banii atrași pe termen scurt. Și fireste că nimeni n-are vreo obiecție să se acorde credite ipotecare, însă pentru a le atribui pe două-trei decenii trebuie să le securitizezi, adică să împarți riscul cu piața de capital. Piață care intră în contact cu fonduri mutuale și de pensii, ori cu societăți de asigurări. Iată, deci, cine trebui să ofere bani de investiții, cei care-i atrag pe termen lung. Fiindcă normal ar fi ca băncile să se limiteze în a furniza capital de lucru, care se corelează cu scadențele scurte de la depozite, nu să finanțeze portofolii de active imobiliare. Exact așa se întâmpla în perioada interbelică. Dar deosebirea fundamentală între „epoci” e că atunci se putea vorbi de un stat capitalist. Cei care au luat după 1990 puterea politică au făcut-o pentru a dicta economicului, ca-n comunism.  Și pentru ca funcționăm într-o economie dominată de monopoluri și oligopoluri, create de politici discreționare, nu avem nici piață de capital.

Ionuț Bălan, analist economic și autorul bloguluibalan.ro