Se poate spune că sectorul privat a devenit, în anumite momente, o bancă cu dobândă 0% pentru stat!
Având în vedere dinamita scăderii salariilor şi pensiilor, o problemă importantă a acordului cu Fondul Monetar Internaţional a trecut aproape neobservată: datoriile în lanţ (în limbaj tehnic, arieratele). Ele au ajuns la 1,7 miliarde de lei, cam cât totalul pagubelor produse de inundaţiile din 2005. Este singurul criteriu de performanţă al acordului cu FMI pe care România se pregăteşte să-l încalce a treia oară. De aceea, va trebui să ne căciulim direct la Dominique Strauss-Kahn şi la restul directorilor Fondului pentru a ne păsui. Am promis, am semnat, dar nu am respectat! Când a venit la Bucureşti, l-am întrebat pe Strauss-Kahn dacă lipsa unor programe de restructurare reală (privatizări, lichidări) încurajează datoriile în lanţ ale companiilor de stat. Diplomatic, directorul FMI a răspuns că ele sunt o problemă şi că Guvernul va trebui să facă eforturi determinate pentru scăderea lor. E aici o boală veche – încă din epoca de aur, companiile de stat care aveau datorii una faţă de cealaltă nu reprezentau o problemă pentru sistem – într-un fel, statul avea datorie către sine.
Meteahna neplăţii datoriilor s-a păstrat bine mersi până azi. Companii ca Termoelectrica, CNH sau CFR nu reuşesc azi nici să-şi plătească furnizorii la timp, nici să-şi plătească cu regularitate contribuţia către asigurările sociale. Iar statul nu le restructurează şi nici nu le închide – ci, părinteşte, le şterge periodic datoriile! De pildă, datoria de peste 100 de milioane de euro a CFR către Enel este o sumă mai mare decât cea plătită de companie pentru a achiziţiona Electrica Banat şi Dobrogea. Enel trebuie să încaseze de la companie, compania cere de la Transporturi, iar apoi rugămintea ajunge la Finanţe. Iar acolo, aşteaptă. Nu se stie cu exactitate cât – în cazul facturilor la medicamente s-a ajuns cu plata facturilor la 210 zile. Iar această incertitudine a datei când statul îşi va plăti datoria face imposibilă contractarea unui credit, în contul acelei datorii, de către compania care o are de încasat. Noutatea anului 2010 este că statul însuşi, deşi pretinde penalităţi de la companiile care nu achită taxele la timp, a devenit un plătitor lent, cu multe restanţe – în fond, creator de datorii. În fapt, deficitul bugetar al fiecărui an este în parte mascat cu până la 1% din PIB prin aruncarea unor facturi la plată în anul următor sau prin deblocarea cu întârziere a rambursărilor la TVA. Ce e mai grav, companiilor care nu încasează la timp de la stat li se cere în continuare plata la timp a impozitelor datorate aceluiaşi stat rău-platnic. De aceea, se poate spune că sectorul privat a devenit, în anumite momente, o bancă cu dobândă 0% pentru stat!
Concluzia este simplă. Deşi în acordul cu Fondul Monetar scrie negru pe alb că problema va fi rezolvată definitiv până în 2011, eu cred că s-a greşit o cifră – poate prin 2021!
Răzvan Orăşanu a fost consilierul primului-ministru (2005-2009)
