Conceptul de autonomie strategică europeană este prezentat tot mai frecvent drept un pericol la adresa Occidentului, în calitatea lui de comunitate politică – ideea fiind că o Europă care nu este dependentă de SUA se va retrage treptat din alianța transatlantică, chiar în momentul în care Washingtonul se pregătește să înfrunte Beijingul.

Adevărul e fix pe dos: Occidentul nu poate supraviețui fără o Europă puternică.

Se îndreaptă Europa de la statutul de partener cu SUA la cel de vasal?

Viitorul continentului e adesea rezumat prin unul dintre următoarele două scenarii: conform primului, relația transatlantică va continua să înflorească și va fi capabilă să respingă amenințările din partea Rusiei și Chinei; în cel de-al doilea, parteneriatul occidental se va ofili, lăsând Europa mult prea slabă pentru a putea evita transformarea ei într-o peninsulă a Eurasiei, sub o formă sau alta de control al giganților orientali, scrie Politico.eu.

Însă există și un al treilea scenariu, mai puțin discutat, dar la fel de sumbru pentru Europa – unul cu privire la care a avertizat într-un eseu prescient fostul secretar de stat american Henry Kissinger, o vulpe transatlantică bătrână: ce se va întâmpla dacă Europa își va pierde independența nu în favoarea Moscovei sau a Beijingului, ci a Washingtonului? În acest scenariu comunitatea transatlantică se va destrăma, dar SUA vor rămâne în Europa ca un soi de putere străină, fie și numai pentru a-și împiedica marii rivalii să-și facă ei intrarea.

Unii consideră că acest ultim scenariu s-ar putea să fie deja în desfășurare. Filozoful politic și istoricul Luuk van Middelaar și-a încheiat o prelegere recent ținută la Paris cu cuvintele: „În relațiile noastre cu America s-ar putea să ne deplasăm dinspre statutul de parteneri spre cel de vasali. Trump ne-a oferit un indiciu timpuriu în această privință”.

După cum mi-a declarat săptămâna aceasta Pierre Vimont, prim secretar al Serviciului European de Acțiune Externă, europenii obișnuiau să fie în măsură să spună „nu” atunci când era necesar. Lipsa investițiilor militare și influența tehnologică și financiară redusă i-au făcut însă să fie reticenți sau incapabili să influențeze calculele americanilor. Vimont se teme că „conceptul de Europa în calitate de vasal e din ce în ce mai posibil”.

Europa nu mai are capacitatea economică și cea militară de odinioară

De fapt, pare tot mai mult că poziția SUA față de aliații lor a devenit exact inversul a ce era cândva. Asia și Europa au făcut o rocadă. În vremea războiului rece, Washingtonul nu se sfia să-și exercite puterea mai fățiș în relațiile cu Japonia, Indonezia sau Filipine. Merita să-ți etalezi mușchii dacă acest lucru putea împiedica o lovitură de stat comunistă la Jakarta ori Manila.

Astăzi Europa este cea care aduce mai degrabă a teren de joc decât a jucător. După cum a clarificat fostul secretar de stat american Mike Pompeo cu ocazia vizitei lui de la Paris din noiembrie, unicul lucru de care îi pasă Washingtonului este să prevină echivalentul contemporan al unei lovituri de stat comuniste: capturarea de către China a companiilor tehnologice europene.

Într-o conversație telefonică recentă, fostul ambasador american la Berlin Richard Grenell mi-a spus că SUA sunt în pericol să-i „permită Europei să se îndepărteze de alianța occidentală”. Remarcabil e faptul că mulți americani se gândesc acum la Europa mai puțin ca la un partener și mai degrabă ca la un premiu.

Sunt mai mulți factori care explică de ce Washingtonul nu mai simte acum nevoia de a pleca urechea la opiniile și dorințele europenilor. Justin Vaïsse, la acea dată director de planificare politică în cadrul Ministerului Europei și Afacerilor Externe al Franței, mi-a amintit că acești factori erau deja vizibili în 2013 în cazul lui Barack Obama.

În primul rând, din moment ce China substituise Rusia în calitate de principal rival al SUA, Europa a ajuns la mare depărtare de centrul acțiunii. Din contră, Japonia și India și-au sporit importanța.

În al doilea rând, cum explica și Vimont, Europa și-a pierdut deopotrivă capacitatea economică și cea militară. Dacă Europa ar fi în pericol să fie cucerită de Rusia ori China, cine s-ar afla în poziția de a le împiedica? Nu europenii.

În al treilea rând, SUA se simt astăzi mai vulnerabile decât în vremea războiului rece. URSS n-a depășit niciodată 40% din PIB-ul american. China e deja la 70%, și decalajul ar putea să dispară complet în mai puțin de două decenii. Apariția unei rival pe măsura ei va face ca America să fie mult mai puțin generoasă și mult mai mercantilă.

UE nu mai deţine o poziţie de putere faţă de Rusia, aşa cum se poate lăuda în continuare SUA

În ultimele ei luni în funcție, cancelarul german Angela Merkel pare să fie frământată de această problemă a vulnerabilității europene și pare tot mai decisă să facă din ea un avertisment de adio pentru ceilalți lideri UE. Atunci când președinții american și rus, Joe Biden și Vladimir Putin, s-au întâlnit la Geneva, ea s-a grăbit să argumenteze că Europa trebuie să vorbească cu propria ei voce în chestiuni în care securitatea și prosperitatea ei sunt în joc.

Conform unei persoane prezente la Consiliul European din vară, ea a părut neobișnuit de emoționată când s-a discutat această problemă. Însă atunci când s-a alăturat președintelui francez Emmanuel Macron pentru a susține o întâlnire la nivel înalt UE-Rusia, propunerea franco-germană a fost rapid înghițită de o mare de acuzații reciproce între alți lideri europeni.

După cum mi-au spus mai mulți diplomați din Europa Centrală și de Est, Biden se poate întâlni cu Putin de pe o poziție de putere. UE ar face-o de pe o poziție de slăbiciune.

Dacă acest tip de defetism va continua să câștige teren, UE ar trebui să se resemneze pur și simplu cu soarta ei de a deveni dependentă economic și politic de un nou imperiu american. Și, dacă la asta se va ajunge, atunci m-aș alătura acelor diplomați fricoși alegând stăpânul american în defavoarea alternativelor disponibile.

Însă n-ar trebui să ne facem iluzii: acel deznodământ n-ar însemna o restructurare a Occidentului; ar însemna moartea lui. Și, la fel ca mulți alții de la Paris și Berlin, nu pot scăpa de senzația că începe să se contureze deja scenariul tabu al lui Kissinger

În orice criză conjugală, problemele încep atunci când cele două părți ale cuplului pornesc pe drumuri diferite în viață. SUA par să se îndrepte spre un nou și palpitant război rece. Europenii s-ar putea să se îndrepte gârboviți spre un amurg geopolitic.