Unul dintre primele exerciţii dintr-un curs de logică este cel care al variantelor de necesitate: 1. Dacă am un lucru, dar nici nu am nevoie de el, atunci e bine. 2. Dacă nu am un lucru, dar nici nu am nevoie de el, atunci e bine. 3. Dacă nu am un lucru, dar am nevoie de el, atunci e rău.
Noi suntem în nefericita situaţie 3, în care nu avem autostrăzi, dar avem mare nevoie de ele. Şi nu pentru că am ajunge mai repede la munte sau la Viena pentru shopping, ci pentru că, în vreme de criză, fiecare detaliu al unei ţări contează pentru un potenţial investitor
Problema autostrăzilor din România ar putea face, pe rând, obiectul manualelor de filosofie (pentru că e o întreagă polologhie pe tema asta), de logică (pentru că o sfidează), de literatură (pentru că mai mult s-au scris kilometri de articole şi s-au spus kilometri de cuvinte, mai mulţi decât kilometri de covoare de asfalt), de matematică (pentru că socotelile noastre nu s-au potrivit niciodată cu ale lor) şi, nu în ultimul rând, de economie (din motive lesne de înţeles).
Chiar dacă în sine nu este altceva decât un drum, autostrada este o valoare, în cel mai propriu şi, dacă vreţi, filosofic şi economic, sens al cuvântului. Este un asset. Dacă îl ai, eşti câştigat, dacă nu-l ai, eşti în pierdere. Faptul că, la ora asta, aşteptăm cu nerăbdare să se mai dea drumul la un tronson, să mai zică ceva Băsescu, Boc sau Boagiu în urma unei vizite a unui şantier denotă marea dorinţă a românului de a "fi în rândul lumii". Problema mare este că autostrada este a unui popor, a unei naţii. Nemţii au autostrăzi, chinezii au etc. Autostrada aparţine unei colectivităţi, nu indivizilor. La fel, colectivitatea trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru lipsa lor. E ceva ce ţine de principiu. Românii vor fi întotdeauna cârcotaşi şi vor vedea întotdeauna partea goală a paharului şi vor prefera să arunce cu noroi în loc să găsească soluţii constructive. Şi asta e valabil de la vlădică la opincă. Vom comenta mereu pe marginea lipsei de autostrăzi, chiar şi atunci, când, poate, chiar vom avea.
Şi acum o întrebare simplă ca să surprind o mentalitate: câţi dintre noi ar fi dispuşi să plătească o taxă de intrare pe o autostradă care duce de la Constanţa, să zicem, la Nădlac?
Problematizez acest lucru, pentru că am din ce în ce mai mult sentimentul că românul este de principiu că trebuie să i se dea, eventual statul să-i dea, iar el să nu plătească nimic şi totul să fie gratis.