O analiză realizată, pentru Capital, de profesorul universitar doctor Sebastian Bogdan Căpraru, cadru dictatic la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, specializat în domeniul bancar.
De câțiva ani, băncile au avut rate mici ale dobânzilor nominale la depozite, pentru unele scadențe chiar subunitare. Similar, și dobânzile la credite au fost scăzute. Pe fondul creșterilor ROBOR-ului, apare tot mai mult întrebarea: de ce nu cresc și dobânzile la depozite? Însă, cred că aici intervin și alte nuanțări ale problemei: cu cine ne comparăm și dacă în termeni reali lucrurile stau la fel. De asemenea, trebuie să ținem cont de cum au acționat/acționează factorii specifici de influență a ratelor de dobândă.
Pentru o bancă, bonificarea depozitelor bancare reprezintă un cost cu atragerea resurselor. Diferența dintre dobânda la credite și cea la depozite e dată de celelalte costuri ale băncii (cu personalul, administrative etc.) și o marjă de profit. Stabilirea ratelor de dobândă la depozite depinde de starea de lichiditate din sistem și a băncii respective, costurile sale operaționale cu atragerea resurselor, deciziile de politică monetară ale băncii centrale, nivelul actual și prognozat al inflației, reglementările din domeniul bancar, competiția dintre bănci și alte instituții furnizoare de produse de economisire (cât de atractive sunt alternativele) și, nu în cele din urmă, nivelul riscurilor din economie, la un moment dat. Desigur, fiecare dintre acești factori pot acționa diferit de-a lungul timpului și disproporționat unul în raport cu altul.
În ultimii ani, majoritatea băncilor românești au avut lichidități sporite, ceea ce a dus la o presiune pe dobânzi în jos. Rata inflației a scăzut semnificativ din a doua parte a anului 2013, in perioada iunie 2015 – decembrie 2016 fiind chiar negativă. Asta a condus la rate de dobândă real pozitive o lungă perioadă de timp. Astfel, nu trebuie să ne uităm doar la nivelul nominal al ratelor de dobândă, ci la randamentul real, corectat cu inflația. Ținând cont de nivelurile de dobândă practicate de instituțiile de credit europene, țara noastră nu stă departe (comparativ cu unele țări, chiar stăm mai bine).
Ca orice entitate economică, băncile urmăresc profitul, ce reiese din ecuația venituri minus cheltuieli. Diminuarea diferențelor dintre dobânzile la credite și la depozite a pus presiune pe reducerea pe cât posibil a unor costuri, în condițiile în care dobânzile la credite au fost și ele în scădere. Oferta mare de lichiditate din sistem, corelată cu creșterea cheltuitelor datorate reglementărilor (cerințele de prudențialitate, dar și multe inițiative legislative populiste), precum și creșterea unor riscuri în economie (instabilitatea legislativă, politică bugetară expansivă) și creditele neperformante apărute de după criză au majorat unele costuri ale băncii (în special cu provizioanele). Astfel, în ecuația venituri – cheltuieli, băncile au fost prinse ca într-un clește: dobânzile la credite mai mici și creșterea unor cheltuieli. Pentru a menține business-ul la un nivel sustenabil, dobânzile la depozite, precum și marjele de profit au fost diminuate o perioadă. Astfel, băncile au fost în ipostaza de a face echilibristică între credite accesibile și depozite atractive.
Există voci care compară nivelul dobânzilor la depozite cu indicele ROBOR de pe piața monetară. E adevărat că între cele două variabile există o corelație, dar mișcările nu trebuie musai să fie simultane și de aceeași amplitudine. De ce? Pentru că vorbim de piețe diferite și actori diferiți pe piață. Pe piața monetară se împrumută băncile între ele „en gros” și în condiții de risc diferite față de piața depozitelor. Astfel, ROBOR-ul are incorporat și nivelul de risc perceput pe piața monetară la un anumit moment. În schimb, piața depozitelor stă sub acoperirea Fondului de Garantare a Depozitelor, iar banca se angajează să ramburseze în orice condiții depozitele clienților până la 100.000 euro per deponent per bancă. În caz de incapacitate de plată a unei bănci, depozitele sunt înapoiate clienților, în schimb depozitele altor bănci sunt discutate la masa credală. De asemenea, resursele atrase prin intermediul depozitelor sunt mai costisitoare din perspectiva costurilor operaționale (rețea de sedii, personal, atomicitatea sumelor atrase, în comparație cu cele obținute „en-gros” pe piața monetară etc.).
Când se va relua trendul de creștere a ratelor de dobândă la depozite? Cu siguranță atunci când factorii enumerați mai sus vor scădea ca intensitate sau își vor inversa sensul! Mai devreme sau mai târziu, piața va dicta momentul!