De ce crede Bernard-Henri Levy că internaționalismul ghidat de SUA e mai necesar ca oricând?
În „Voința de a vedea: Corespondențe dintr-o lume a nefericirii și speranței”, BHL redă disperarea și neglijarea cu care s-a întâlnit pe parcursul anului 2000 când a realizat o serie de corespondențe internaționale pentru Paris Match. Acest provocator de 73 de ani a luat cu el o mică echipă de filmare pentru a intervieva unele dintre cele mai ignorate categorii de oameni de pe planetă: femeile violate și ucise de Boko Haram, milițiile kurde care încă mai luptă în Siria, soldații ucraineni din Donbas, refugiații trăind în mizerie pe insula grecească Lesbos, copiii orfani ai soldaților ISIS.
Poveștile lor sunt macabre și toate au fost exacerbate de pandemie. Filmul care însoțește cartea și care e proiectat în SUA luna aceasta constituie un rechizitoriu incriminator al unei lumi occidentale egoiste și nepăsătoare care în 2020 s-a reorientat spre interior, conform washingtonpost.com
„În timp ce nouă ni s-a ordonat să stăm în casă, cei care nu aveau o casă în care să stea au fost aruncați în neființă în mințile Occidentului”, mi-a spus Levy într-un interviu.
Această atitudine occidentală nu numai că a exacerbat suferințele celor din țările sărace, dar a și deschis calea unor actori răi, în special dictatori autoritari [sic!], pentru a-și urma interesele.
„Vreme de doi ani noi am trăit într-un univers paralel în care războiul din Siria nu exista, imperialismul chinez nu avansa, marionetele lui Putin nu se mai aflau în estul Ucrainei”, mi-a spus Levy. „Însă ei [conducătorii autoritari] se aflau în lumea reală.”
Abdicarea de la responsabilitate în cursul pandemiei e un simptom al oboselii profunde și al apatiei politice din jurul proiectului internaționalismului, explică Levy. În viziunea sa, lumea occidentală și-a trădat datoria de a răspândi democrația, libertatea și demnitatea pe baza principiilor iluminării occidentale și cu scopul propășirii umanității. A nu se confunda cu capitalismul sălbatic ori intervenția militară.
„Nu sunt doar în favoarea intervenției umanitare, sunt în favoarea politicilor adecvate”, a spus el. Pentru Levy acest lucru înseamnă că „acționăm în lume și nu cedăm terenul unor puteri rivale ori adversare” – puteri precum Rusia, Iran, Turcia, Frăția Musulmană și China.
Într-un segment prescient al filmului, Levy se întâlnește cu familia Massoud din Valea Panjshir din Afganistan și avertizează că, dacă trupele americane se vor retrage, talibanii vor prelua puterea și milioane de fete afgane vor fi băgate la loc în cușcă. Conform lui Levy, misiunea condusă de NATO în Afganistan nu a fost un eșec, ci un succes, întrucât a eliberat milioane de oameni. Numai din cauza lipsei de voință au abandonat-o SUA, ceea ce a dus la catastrofă.
Levy are un dispreț aparte pentru cei de stânga, propria lui tabără politică
Levy are un dispreț aparte pentru cei de stânga, propria lui tabără politică, fiindcă acordă prioritate politicii lor interne în detrimentul sorții celor mai vulnerabili oameni din lume. În anii ’70-’80, spune el, stânga făcea cauză comună cu dizidenți din întreaga lume și se implica activ în lupta lor.
„Astăzi o parte a stângii e surdă și oarbă”, a afirmat el. „E o orbire auto-provocată, o surzenie auto-provocată.” În chestiuni precum calvarul uigurilor și altor categorii din China, al kurzilor vânați de Erdogan în Turcia, el spune despre acest grup de stânga: „Lor pur și simplu nu le pasă”.
Trecutul de activist internațional al lui Levy e controversat. Cei care-l critică invocă cel mai des intervenția NATO din Libia, pentru care el a pledat, drept exemplu al ambițiilor lui eșuate. În 2020, când Levy s-a întors în Libia, a fost întâmpinat nu cu o paradă, ci cu o ambuscadă din care el și echipa lui abia au scăpat, după cum e documentat în carte și film.
Dar Levy insistă și acum că aceia care au avut dreptate în cazul Libiei sunt el însuși, John McCain și ambasadorul Chris Stevens, care ar fi vrut să se facă mai mult – iar nu președintele Obama, care a calificat Libia drept „cea mai mare greșeală” a sa. Nu vom ști niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă Occidentul nu ar fi abandonat Libia după căderea lui Muammar Gaddafi. Însă putem acționa acum pentru a împiedica apariția a noi orori în cele mai neglijate locuri de pe planetă.
În America, oboseala publică în privința internaționalismului se datorează lipsei de inițiative politice curajoase, argumentează Levy. Numai SUA dețin puterea, și prin urmare și responsabilitatea, de a prelua inițiativa în aceste chestiuni – și încă mai au capacitatea de a reuși.
„Puterea americană încă mai există”, mi-a spus Levy. „Puteți face mai mult decât credeți. Sunt unul dintre aceia care au văzut-o în teren.”
Internaționalismul ghidat de America, în ciuda lipsurilor și greșelilor lui, rămâne ultima și cea mai bună speranță a umanității. Nu ar fi trebuit să fie nevoie ca un filozof francez să le reamintească americanilor că e în interesul nostru vital să conducem lupta pentru drepturi universale și libertate dincolo de granițele noastre.
