Finanţarea creditelor pe termen lung, pe baza depozitelor pe termen scurt, se numeşte mismatch de maturitate. Ca să explic mai clar, drepturile (creditele) şi obligaţiile (depozitele) ar trebui să aibă aceeaşi maturitate. Dacă însă se văd împrumuturi pe 20 de ani date din economisiri pe 6 luni, diferenţa reprezintă deficit de încredere. Care apare fiindcă fiscalitatea devine din ce în ce mai împovărătoare.
Sigur că ulterior se încearcă o reechilibarea a situaţiei pe seama reducerii dobânzilor, dar asta-i stimulează pe cei faţă de care au instituţiile financiare drepturi. Şi nu ei sunt problema, ci aceia faţă de care au băncile obligaţii.
Aşadar pe fondul îngreunării poverii fiscale, deponenţii nu mai vin cu bani la bancă. Ba chiar pleacă, în măsura în care au şi ei obligaţii ce derivă din creşterea taxele. Motiv pentru care nu se poate echilibra scadenţa activelor cu cea a pasivelor. Măsurile proaste luate fac să se ajungă la echilibru greu şi târziu. Şi din această cauză stagnarea se prelungeşte, ba chiar se profilează riscul unui recul economic.
Dar de mismatch, ca bază a crizelor, nu se vorbeşte doar la noi. În perioada de free banking din Statele Unite, mismatchul s-a văzut foarte repede şi atunci au apărut băncile centrale ca împrumutător de ultimă instanţă. Da, numai că lichiditatea furnizată de autorităţile monetare n-a rezolvat problema, deoarece termenul la care a fost oferită era mai scurt decât scadenţa creditelor. În acel moment, băncile centrale le-au impus băncilor comerciale să deţină titluri de stat, cu risc zero, însă nici această iniţiativă n-a avut rezultatul scontat. Nu degeaba spun manualele de economie că nu trebuie să măreşti taxele pe timp de criză, fiindcă majorarea induce neîncredere. Ceea ce sugerează că ratingul suveran nu ţine cont de nivelul de corupţie. Adică, nu există o corelaţie între execuţia bugetară şi rating.
Politicienii ar trebuie să fie primii interesaţi să anihileze criza, dar în loc să relaxeze fiscalitatea încearcă să reinstaureze forţat încrederea, cu ajutorul unei uniuni bancare.
Deşi ei n-au educaţia necesară pentru a sesiza pericolele, pentru că atunci când pun umărul la o astfel de construcţie fac abstracţie de corupţia generată de ei. Şi conferă titlurilor de stat risc zero, omiţând că banii atraşi prin aceste instrumente merg spre obiective politizate, cu o mare “încărcătură” de corupţie, dar care nu e văzută în dobânda plătită, deoarece ratingul nu ţine cont de ea.
În fine, Milton Friedman zicea că inflaţia e o formă de taxare care nu e legiferată. Putea merge mai în profunzime şi să spună că e o formă de sărăcire produsă de mismatch, intenţionat.
Politicienii generează acest mismatch în perioadele de optimism economic, ca în timpul Guvernului Tăriceanu când s-a decretat că România este o putere regională în devenire, după care boala e dusă pe picioare cu ajutorul inflaţiei şi a altor forme de socializare a pierderilor. Cu riscul ca celor virtuoşi, ce economisesc, şi faţă de care au băncile obligaţii să le fie subremunerate depozitele.
Mai multe articole scrise de Ionuț Bălan puteți citi pe pe bloguluibalan.ro
