Însă el spune asta pentru a avertiza că asimetria informaţională afectează piețele, care își bazează funcționarea pe transparență și concurență. Discuția îmi amintește de un sondaj în care nişte salariaţi vestici erau chestionați dacă preferă o leafă de 3.000 de euro, când vecinul încasează 3.500, sau dacă nu-i mai bine să fie plătiţi cu 2.000 fiecare. Răspunsul, terifiant, a fost că-i mai bine să primească 2.000.

Ceea ce arată că egalitarismul prinde foarte uşor, deşi e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferenţiere a inteligenţelor, şi, implicit, a stărilor sociale. Iar mai important este că traversăm un moment în care o astfel de atitudine este sinucigaşă. E criză şi depăşirea ei se poate face cu inteligenţă, nu cu egalitarism, pe seama progresului tehnologic.

Celebrul Gustave Le Bon apreciază că în ciuda teoriilor egalitariste şi a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferenţierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesităţile naturale pe care legile nu le pot schimba. Doar elitelor li se datorează progresul ştiinţific, artistic, industrial ce conferă putere unei ţări şi aduce prosperitatea.

Dacă astăzi un muncitor câştigă mai mult şi se bucură de facilităţi de care nu dispuneau nici cei mai mari seniori medievali, asta se datorează elitelor care şi-au pus mintea la contribuţie. Dar elitele ajung adeseori să trăiască în opulenţă şi tocmai asta înfurie spiritele egalitare, chiar dacă, în realitate, ele oscilează între bogăţie şi faliment, fără a putea spera la o stare intermediară.

Falimentul şi ruina survin atunci când se comit cele mai mici greşeli. Le Bon conchide că civilizaţiile moderne sunt create de către elite, nu pot trăi şi evolua decât prin ele. Dar aici intervine o problemă. În timp ce progresul ştiinţific a condus elitele cu o mentalitate superioară la cârma mecanismului vieţii moderne, progresul ideilor politice le-a oferit mulţimilor cu mentalitate inferioară dreptul de a guverna şi de a se deda la cele mai periculoase fantezii, prin intermediul reprezentanţilor lor.

Cum să faci să trăiască împreună o elită, fără de care o ţară nu ar mai fi nimic, şi o masă imensă de muncitori, care aspiră să o zdrobească? Un remediu ar fi să limităm guvernările de tip popular. Elitelor le revine sarcina să se adapteze guvernărilor populare, să pună stavilă şi să canalizeze fanteziile mulţimii, dar adaptarea elitei la guvernarea celor mulţi nu ar fi foarte dificilă dacă politicienii, semănătorii de iluzii, nu ar fi sădit în sufletul maselor doar ură şi greşeli, singurele proptele ale antagonismului, ce se manifestă prin lupta de clasă.

Mai multe articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe pe bloguluibalan.ro