Tămâia este deosebit de importantă în viața credincioșilor. Parfumul ei aduce frumusețe actelor de cult și creează o atmosferă aproape mistică. Însă arderea acesteia are o semnificație mult mai profundă decât s-ar fi crezut.
Tămâia este un element nelipsit din biserică, deoarece preotul o folosește pentru a înmiresma lăcașul de cult în timpul slujbelor. Poate fi prezentă și în casele credincioșilor, în timp ce se roagă.
Tămâia a fost utilizată în mai multe religii
Această substanță rășinoasă se extrage din scoarța livanului, un copac exotic ce crește în Africa și în Orientul Mijlociu. Primele texte ale Liturghiilor creștine (Constituțiile Apostolice, Sfântul Ambrozie, Liturghia, Sfântului Iacob, ș.a,) spun că aceasta se folosea încă din primele veacuri. De asemenea, era folosită și de către evrei în ceremoniile religioase.
Tămâia era prezentă însă și în religiile păgâne, fie curată, când se ardea pe altarul exterior, fie amestecată cu alte materii aromate când se tămâia interiorul templului, mirosul ei fiind considerat unul dintre cele mai frumoase daruri de la Dumnezeu.
Simbolic, tămâia reprezintă expresia adorației lui Dumnezeu, cererea și dorința credinciosului ca rugăciunea sa să fie acceptată de către El, dar și darul Sfântului Duh și recunoașterea de către Magi a Dumnezeirii Pruncului Iisus.
„Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer ca semn al jertfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere.”, a explicat Părintele Coman Constantin în „Casa Creștinului”, Ghidul Practic al Creștinului Ortodox, Editura Bizantină, București.
Arderea tămâiei reprezintă dorința credinciosului de a se conecta cu Dumnezeu
Cu alte cuvinte, arderea tămâiei reprezintă dorința credinciosului de a se conecta cu Dumnezeu și de Mântuire.
„Tămâia binemirositoare este semn al prezenței Lui Dumnezeu, a Duhului Lui Dumnezeu, a Cărui prezență se face simțită ca aducătoare de pace, de liniște, de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului Lui Dumnezeu Care coboară din Cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămâia: „Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”, spune Părintele Coman Constantin în „Casa Creștinului”, Ghidul Practic al Creștinului Ortodox, Editura Bizantină, București.
Un gest de recunoștință față de Dumnezeu
Potrivit Cuviosului Paisie Aghioritul, arderea tămâiei este și un gest de recunoștință față de Dumnezeu pentru facerile sale.
„O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Îl slăvim și Îi arătăm recunoștință pentru marile Lui faceri de bine săvârșite în toată lumea. Tămâia este și ea un prinos. Și după ce o oferim Lui Dumnezeu și Sfinților tămâind icoanele, tămâiem după aceea și icoanele vii ale Lui Dumnezeu, adică pe oameni.
Să puneți inimă în toate, fie că cereți ceva lui Dumnezeu, fie că Îi mulțumiți. Prin lumânare spun: „Dumnezeul meu, Îți cer cu toată inima mea să-mi împlinești o cerere”. Iar prin tămâie spun: „Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, cu toată inima pentru toate darurile Tale. Îți mulțumesc că-mi ierți multele mele păcate și nerecunoștința lumii și nerecunoștința mea cea multă!”.” – „Cuvinte duhovnicești”, vol.2: Trezire duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 162-163)