Cu criza alimentară din 2007 -2008 încă proaspătă în minte, saltul neaşteptat al preţului internaţional al grâului din august, în special ca răspuns la scăderea producţiei în Rusia şi la blocajul exporturilor ce a urmat, a ridicat temeri de repetare a crizei.
Grâul e aliment tradiţional de bază, constituind partea dominantă a alimentaţiei populaţiei lumii. Orezul, porumbul şi grâul furnizează până la 60% din sursele de energie ale populaţiei. Majoritatea ţărilor nu pot produce suficient pentru ele şi trebuie să se bazeze pe importuri. De aceea, orice creştere bruscă a preţurilor creează îngrijorări.
Cum am văzut în 2007-2008, nu toate ţările pot face faţă unor creşteri abrupte ale preţurilor internaţionale. Grupul ţărilor cu venit redus şi deficit de hrană (80 de naţiuni cu peste patru miliarde de oameni) se află în prima linie a acestei probleme.
Cu diminuări repetate ale previziunilor privind recoltele din CSI şi UE, preţul grâului a crescut cu 60% în câteva săptămâni în perioada iulie-august. Până în octombrie, cele mai multe preţuri au coborât faţă de vârfurile din august, dar s-au menţinut cu 50% peste cele din perioada similară a anului trecut. Şi pieţele porumbului au consemnat creşteri abrupte în săptămânile recente. Aceste preţuri mari vor ridica factura importurilor de cereale pentru ţările cu venit redus şi deficit de hrană în perioada 2010-2011, în ciuda faptului că aceste state anticipează un volum mai redus al importurilor.
Şi cum este evident că majorarea preţurilor cerealelor, un sinonim pentru „inflaţia alimentelor“, creşte dificultăţile ţărilor sărace, nu există niciun motiv de satisfacţie dacă avansul preţurilor pare anul acesta o ameninţare mai mică pentru securitatea alimentară globală decât în urmă cu unu-doi ani.
Oricum, paradoxul grâului e concepţia că preţul nu trebuie să crească niciodată, că preţurile ridicate sunt un blestem! Eroare!
Multe state sărace care importă grâne şi trebuie să plătească mai mult când preţurile cresc sunt, totodată, şi cultivatori. Nu reuşesc să producă însă suficient pentru că sectorul lor agricol e necompetitiv în faţa grânelor produse ieftin în multe ţări exportatoare, în special ţări dezvoltate (multe susţinute de generoase subvenţii guvernamentale).
Dacă preţurile mari s-ar transmite la producătorii din ţările sărace importatoare nete, ar creşte venitul fermelor şi numărul de angajaţi, stimulând investiţiile agricole şi productivitatea. Dar nu o fac. În schimb, preţurile mari afectează consumatorii din acele ţări, fie direct, fie prin impactul negativ general asupra economiei.
O altă problemă cu grânele o reprezintă faptul că, în ciuda scumpirilor recente, în termeni reali (ajustare cu inflaţia), preţurile rămân aproape de minimele ultimilor 100 de ani! Ceea ce diferă foarte mult de tendinţa mărfurilor non-agricole, precum metalele sau energia, pentru care preţurile au crescut rapid şi continuu din anii ‘70 încoace.
Urmarea acestui paradox e dificultatea tot mai mare de a susţine preţuri reduse la grâu, pledând în acelaşi timp pentru creşterea investiţiilor într-un sector caracterizat de profituri mici. Aceasta face grânele atât de speciale. E nevoie disperată de soluţii inovatoare pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili de scumpirile punitive. Dar pentru ca oferta de alimente să fie suficientă pentru noi toţi, doar pieţele trebuie să decidă ce se întâmplă cu preţurile. De aceea, ca să poată fi asigurate nevoile de hrană ale unei populaţii în creştere trebuie să plătim mai mult pentru grâne decât o facem astăzi.
E dificil să fii un susţinător al preţurilor reduse la grâu, pledând în acelaşi timp pentru creşterea investiţiilor într-un sector caracterizat de profituri mici.
Abdolreza Abbasian este Senior Economist la Food and Agriculture Organization din cadrul ONU