Adică de state cu constituții ce au ca fundament drepturile individuale inalienabile ale persoanelor și care asigură primatul individului asupra oricărui tip de colectiv. Asta însă doar în teorie. De ceva timp, încet, dar sigur, individul ca atare a început să cadă în dizgrație. Individualismul, care nu este altceva decât preeminența persoanei asupra gloatei, a început să fie confundat, intenționat sau nu, cu banalul și rușinosul egoism. În consecință, devine din ce în ce mai rușinos să vorbești despre individualism în public și mai ales în mass-media. Tot ce ține de individ a început să pută. Interesele personale, individuale, eventual de familie, au devenit sinonime cu furtul și frauda, împotriva logicii și a minimului bun simț. Individual aproape că a ajuns să însemne antisocial și sociopat. Spațiul personal a devenit o enclavă suspectă și tolerată în interiorul spațiului public. În schimb, tot ce ține de general și colectiv este apriori benign, celebrat și apărat cu cerbicie. Proprietatea publică (proprietatea de stat, a tuturor și a nimănui, gestionată de instituțiile publice) e sfântă, spre deosebire de cea privată. Aproape că ne sună iar în urechi expresia ceaușistă „avutul obștesc”. Totul trebuie să slujească interesul public, interesul general, pentru propășirea căruia sacrificiile personale, individuale au ajuns să nu mai fie considerate nici măcar victime colaterale, ci costuri firești. Această tendință socialistă, mascată sub farduri „progresiste”, pare să aibă la bază o presupoziție metafizică cel puțin bizară la prima vedere, dar care, la o analiză mai atentă, își dezvăluie resorturile. Aceea că omul nu este în mod „natural” o ființă socială. Dimpotrivă, în această viziune, homo sapiens e, în esență, o entitate izolată, de un egoism feroce și fără leac, care trebuie socializată cu forța, prin decret de sus și inginerie socială.
Cu alte cuvinte, suntem în plin Leviathan hobbesian. Omul este lup pentru om, starea naturală a umanității e războiul tuturor contra tuturor și doar un stat cât mai puternic – care s-ar numi totalitar dacă n-ar suna prost – este capabil să mențină cât de cât pacea și cooperarea socială. Cea mai recentă formă de colectivism etatist nici măcar nu mai face referire la specia umană. Este vorba, bineînțeles, de obsesia schimbărilor climatice, care, având la bază un „consens științific” cel puțin îndoielnic, vrea să impună politici ce sacrifică interesele individuale și chiar pe cele comunitare ale oamenilor în numele „salvării Planetei”. Mesajul este, deci, mult mai simplu decât pare: trebuie să renunțăm la libertate pentru a evita extincția. Mai are sens să ne întrebăm cui prodest?
IONUȚ BĂLAN
analist economic
