Am vândut ieftin forţa de muncă, am exportat creierele, am concesionat pentru totdeauna resursele minerale şi le consumăm rebuturile la suprapreţ. Am făcut-o cu bună ştiinţă pentru că globalizarea economică a României era, sau cel puţin părea, unica soluţie pentru ieşirea din sărăcie. Nu ştiu cât de bine a funcţionat, dacă ne gândim că benzina românească e mai ieftină în Austria. Dar nu se putea altfel.
Nimeni nu ne obligă să vindem străinilor terenurile agricole, ultima şi cea mai importantă resursă strategică a ţării. Iar asta se întâmplă acum. Nu mai există niciun cătun în care să nu fie un „italian“ cu câteva mii de euro în buzunar în caz că vreun sătean disperat are nevoie de bani de înmormântare, pentru rude sau pentru el, depinde de onestitatea producătorilor de rachiu. Există şi mari investitori, de obicei companii străine cu business agricol, care cumpără doar parcele compacte. Pentru ei lucrează samsari, străini sau băştinaşi, care completează puzzle-urile, mai cu bani mulţi, mai cu forţa, fiecare cum se descurcă. Mai sunt şi micii investitori, mulţi, de obicei italieni, care ştiu din experienţele de la ei de acasă cât de valoros e terenul agricol. Aştia sunt cei mai agresivi, intră în cârdăşie cu autorităţile locale, cu oricine, doar să pună mâna cât mai ieftin pe terenuri. Iar oamenii vând, pentru că e uşor acum, după schimbarea legilor funciare, şi pentru că altceva de valoare nu au.
În principiu, n-ar trebui să fie o problemă. Suntem europeni cu toţii, Europa ne hrăneşte bine şi ieftin, iar tehnologiile moderne ale noilor proprietari vor muta căruţele româneşti în grădinile pensiunilor rurale pe post de decoraţiuni. În realitate, avem o mare problemă. Oricum ai privi lucrurile, aproape că nu e niciun beneficiu real, solid, de perspectivă pentru România şi români. La 1.000 de euro hectarul, desigur că nu putem vorbi despre vreun aflux de lichidităţi în economie. Pentru ţăranii noştri, că dau la sapă pe bucata lor şi abia au ce pune pe masă sau că strâng după tractoare la ferma străinului şi primesc un salariu de mizerie, nu e nicio diferenţă. Apoi, una din mizele goanei după terenuri o reprezintă subvenţiile europene pentru agricultură. Străinii cumpără terenul apoi îl arendează înapoi alor noştri, care primesc o cotă parte din producţie în schimbul muncii. Subvenţiile europene, 150 euro pe hectar, se duc, de obicei, direct în conturile proprietarilor străini. În doar câţiva ani, investiţia în teren este recuperată doar din subvenţii. Terenul agricol românesc este astfel noua jucărie a speculanţilor de pretutindeni.
Probabil că cel mai simplu ar fi ca autorităţile să le explice oamenilor care este adevărata valoare a proprietăţilor lor şi să încerce să limiteze cumva specula cu terenuri. Da ştiu, naţionalismul le pute celor de la Bruxelles. Dar de data asta merită, pentru că în joc ar putea fi chiar supravieţuirea noastră într-o lume în care hrana nu este suficientă pentru toate gurile flămânde.
CĂTĂLIN ALISTARI,
Publisher Editura Evenimentul si Capital
