În prima ședință din acest an, CA al BNR este posibil să aprobe noi măsuri de sporire a masei monetare, precum reducerea ratei rezervelor minime obligatorii. Aceasta ar elibera o parte din banii pe care băncile îi primesc de la deponenți și sunt obligate să-i pună deoparte pentru a acoperi eventualele retrageri.
Care este motivul invocat de susținătorii relaxării monetare? Stimularea băncilor de a reduce dobânzile și, în consecință, de a crește volumul creditului. În ultima perioadă creditarea a bătut pasul pe loc, ba chiar a scăzut pe parcursul anului 2013, deoarece atât bancherii cât și mediul de afaceri s-au ferit de noi împrumuturi, preferând să economisească pentru a putea să acopere creditele neperformante/pierderile generate de investițiile greșite realizate în anii de boom economic. Acest comportament este considerat ineficient iar autoritățile fac eforturi pentru schimbarea lui, relansarea creditării și a investițiilor și, implicit, creșterea producției.
În opinia mea politica de relaxare monetară nu se justifică și are consecințe adverse.
Dar să începem cu începutul. Argumentul celor care doresc ieftinirea creditului este acela că fără credit nu se pot face investiții, iar fără investiții creșterea economică este întârziată. Într-adevăr, dacă ne uităm la rata investițiilor și la rata creșterii creditului vedem că ele merg oarecum în tandem, ceea ce pare să sugereze că scăderea ritmului de creditare din ultimii ani a avut o oarecare influență asupra capacității firmelor de a investi.
Dar stați o clipă. Investițiile nu sunt bune în sine, investițiile trebuie să aibă raționalitate economică. Nu putem spune că dacă stimulăm investițiile fără discriminare face un bine economiei, România are nevoie de investiții eficiente. În urmă cu puțin timp am arătat că România este o țară care investește relativ mult, de exemplu dacă ne comparăm cu Polonia – campioana creșterii economice dintre țările fost-comuniste. Polonia are o rată a formării capitalului considerabil mai mică decât România. În anul de vârf al boom-ului economic Polonia înregistra o rată a formării capitalului fix de 22% din PIB, adică cu 10 puncte procentuale mai puțin decât România. Și în prezent, cu toată „austeritatea”, țara noastră continuă să acumuleze capital într-un ritm cu 7 p.p. mai ridicat decât cel al Poloniei. Și atunci, întrebarea este câtă nevoie avem de fapt de creșterea investițiilor. România a investit mult și prost, din acest motiv am ajuns în criză și din acest motiv ritmul creșterii economice de după 1990 a fost anemic.
Hai să ne uităm la producția industrială și la productivitatea muncii în industrie. Vedem că acești doi indicatori sunt relativ indiferenți la nivelul creditării. Producția industrială se află pe un trend ușor ascendent din 2010 încoace, productivitatea muncii crește în fiecare an. Scopul unei economii este să folosească resursele cât mai eficient cu putință. Desigur, faptul că avem încă 400000 de slujbe pierdute și nerecuperate față de anul 2008 este îngrijorător, însă scăderea șomajului cu orice preț ar fi un lucru cel puțin la fel de rău. Cert este că scăderea economică s-a oprit iar acum mergem (cu pași mărunți) în sus, atât în ceea ce privește producția de ansamblu cât și eficiența utilizării forței de muncă.
Ideea de fond este următoarea. Creșterea economică se exprimă statistic prin creșterea PIB. Dar PIB reflectă volumul producției. PIB a crescut și în timpul guvernului Văcăroiu și în timpul guvernului Tăriceanu, și știm cu toții ce s-a întâmplat pe urmă. De aceea este important să nu trecem cu vederea calitatea PIB, sau compoziția lui. Este important ca economia să producă bunuri și servicii cu adevărat cerute de consumatori și să utilizeze factorii de producție într-o manieră eficientă. Relaxarea politicii monetare nu are cum să ducă la îmbunătățirea PIB din acest punct de vedere – sper că suntem cu toții de acord. Acest lucru s-ar întâmpla poate doar dacă masa monetară suplimentară ar fi direcționată strict către cei mai eficienți antreprenori, către cei mai performanți investitori, către cei mai pricepuți manageri, astfel încât deciziile de alocare ale acestora să cântărească mai mult în funcționarea economiei. Dar așa ceva este imposibil, nici un economist nu a pretins vreodată că statul poate realiza acest obiectiv. În realitate, dacă ne uităm cu atenție vedem că banii se duc tocmai în mâinile celor nepricepuți.
În graficul de mai jos vă prezint ponderea creditului privat în PIB și rata creditelor neperformante în Europa Centrală și de Est, conform datelor FMI. Am tot auzit analiști și oficiali spunând că România are cel mai redus nivel al intermedierii financiare din regiune, că creditul este insuficient dezvoltat. Lucru adevărat, dar dacă îmi aduc bine aminte guvernatorul însuși spunea că, din fericire, tocmai acest lucru ne-a salvat de la o criză și mai mare în 2009. Dacă privim statisticile, vedem că țările în care creditarea a atins cel mai înalt nivel sunt și țările în care el a fost alocat relativ mai prost: Slovenia, Bulgaria, Ungaria. România este prezentă în acest clasament cu un record nefericit: cea mai ineficientă alocare a creditului din regiune.
În articolul România este codașă la calitatea instituțiilor financiare spuneam:
Sistemul bancar din România este cel mai puțin adânc din Europa de Est (la concurență cu cel din Albania), ponderea creditului privat în PIB ridicându-se la 45%. Celelalte țări fost comuniste înregistrează un nivel mai mare (chiar dublu) al intermedierii financiare. Ce mi se pare deosebit de important este următorul fapt: cu cel mai superficial sistem bancar din Europa de Est am reușit să înregistrăm cel mai mare nivel al creditelor neperformante, mult peste statele vecine. Potrivit raportului FMI din octombrie 2013 România conduce în clasamentul creditelor neperformante înregistrate în țările ex-comuniste. Aceasta înseamnă că băncile au funcționat ca un veritabil sistem de selecție adversă: după ce că au relativ puțini clienți, au avut grijă să lucreze cu precădere cu cei rău-platnici.
Așadar, pentru ce vrem noi să încurajă creditarea?! Pentru ca băncile care au risipit deja miliarde de euro finanțând investiții proaste sau pur speculative (multe din sectorul imobiliar) să aibă ocazia să mai risipească alți bani? S-a restructurat sectorul bancar? Și-a reformat resursa umană, s-au schimbat decidenții, în fine, s-a întâmplat ceva radical care să ne facă să privim cu încredere către instituțiile a căror „transparență” în raport cu clienții persoane fizice a produs cel mai mare scandal financiar din ultimul deceniu, influențând până și legislația și actul de guvernare?
Ideea că economia are nevoie de mai mult credit este în bună măsură un mit întreținut fie de persoane puțin informate fie de un grup restrâns de interese care are mult de câștigat din relaxarea monetară. Că așa stau lucrurile o spune nimeni altcineva decât… BNR, în ultimul “Sondaj privind accesul la finanţare al companiilor nefinanciare din România”, de luna trecută. Citez in extenso:
Cele mai presante probleme ale companiilor în perioada aprilie – septembrie 2013
Nivelul ridicat al fiscalităţii, Concurenţa şi Lipsa cererii au fost indicate de firme ca fiind cele
mai presante probleme cu care s-au confruntat în perioada aprilie – septembrie 2013. Dificultăți legate de Accesul la finanţare au fost semnalate în cazul a 20 la sută dintre respondenți, Grafic 5. În condiţiile în care 65 la sută dintre companiile respondente au declarat că nu au credite în derulare, se constată că Accesul la finanţare este o problemă mai presantă în special pentru companiile care au în prezent credite de la bănci şi IFN (30 la sută dintre firmele cu credite au declarat că Accesul la finanţare este o problemă presantă, în timp ce 15 la sută dintre firmele fără credite au semnalat această problemă, Grafic 6 și Grafic 7). O explicație se referă la eligibilitatea cererii, în sensul că unele firme care au credite în derulare se confruntă cu un grad de îndatorare mai mare și/sau cu o capacitate mai redusă de onorare a serviciului datoriei, ceea ce le îngreunează accesul la noi finanţări. De asemenea, există și un număr relativ important de firme care nu apelează la finanţare de la bănci sau IFN (65 la sută) și care nici nu intenționează să acceseze în viitor asemenea surse (62 al sută).
IMM au declarat că sunt afectate într-o mai mare măsură decât corporaţiile de majoritatea
problemelor economice și financiare listate în chestionar. Cele mai presante sunt Nivelul ridicat al fiscalităţii (81 la sută dintre respondenți), Concurenţa (47 la sută dintre respondenți) şi Lipsa cererii (45 la sută dintre respondenți), Grafic 8. Spre comparație, în cel mai recent sondaj desfăşurat în zona euro pentru perioada aprilie-septembrie 2013, principala problemă a IMM a fost Lipsa cererii (24 la sută dintre respondenţi), iar Accesul la finanţare a ocupat locul secund (16 la sută dintre respondenţi). În ceea ce privește corporațiile din România, conform acestui sondaj, acestea consideră că cele mai presante probleme sunt Nivelul ridicat al fiscalităţii (65 la sută dintre respondenți), Disciplina la plată (40 la sută dintre respondenți) şi Concurenţa (34 la sută dintre respondenți).
Deci majoritatea companiilor nu sunt interesate de creditele bancare. Pe ele le doare altceva, în primul rând fiscalitatea – bineînțeles, doar suntem la coada clasamentului mondial al poverii fiscale. Și atunci cui servește relaxarea politicii monetare? În principal băncilor, guvernului și companiilor cu un grad mare de îndatorare. Adică principalilor faliți ai economie! Aș aminti aici că reducerea ratei dobânzii operată de BNR agresiv pe parcursul anului trecut s-a reflectat cu precădere în scăderea ratei dobânzii la depozite, mai puțin la credite, ceea ce înseamnă că astfel băncile au avut de câștigat.
În opinia mea, situația se prezintă după cum urmează. Nu putem spune că România are prea multe oportunități de investiții profitabile dar duce lipsă de resurse financiare. Este exact invers, economia are destule resurse financiare, însă nu știe ce să facă cu ele. Și ghiciți ce, exact așa stau lucrurile și în țările dezvoltate, aceasta este problema generală cu care se confruntă investitorii astăzi. Mugur Isărescu însuși spunea că:
“Pe piaţa monetară din România, Banca Naţională face ce nu face de regulă o banca centrală: lansăm lichiditate în piaţă. Media de lichiditate este de două miliarde de euro, exces de lichiditate, dar toată economia este un covor peste care a fost o secetă, s-a făcut o pojghiţă, stă lichiditatea deasupra, dar nu vrea să intre în economie.”
Nu îl aprob des pe guvernator, dar de data aceasta are dreptate cuvânt cu cuvânt. Câtă vreme banii au curs valuri-valuri și puteai să iei credite pe bandă rulantă, toată lumea se pricepea la afaceri; cu toții eram mari întreprinzători; toată lumea privea cu optimism către viitorul luminos. Dar vai, când robinetul cu bani s-a închis, am descoperit că ne-a pierit brusc și calitățile de manageri sau de investitori. Să fim serioși, afacerile nu sunt pentru oricine. Să servești nevoile consumatorilor – esența capitalismului – este un lucru destul de dificil, care necesită talent antreprenorial autentic. Cu un credit artificial de ieftin nu ajungi antreprenor, tot așa cum cu diplomele devalorizate din sistemul de învățământ nu ajungi automat economist. Nicăieri în lume nu este ușor să faci afaceri, însă în România este foarte greu. România este un teritoriu extrem de neprielnic pentru afaceri, aproape impermeabil, cum zice guvernatorul. Cine este de vină pentru greutatea cu care se pot face afaceri, pentru lipsa oportunităților? Guvernul. Începând cu politica fiscală și continuând cu alte măsuri. Trăim într-o economie în care munca este aspru pedepsită, în care profitul și investiția chibzuită sunt descurajate. Dacă vrem să schimbăm ceva în economie, ar trebui să privim către guvern.
Nu vreau să închei acest material fără a aminti pericolele care decurg din expansiunea monetară. Rata dobânzii la depozite se află deja în teritoriu negativ. Economisirea este pedepsită și se încurajează irațional consumul. Creșterea cantității de bani din economie produce creșterea nivelului prețurilor (față de nivelul la care s-ar fi situat în absența expansiunii monetare) și astfel un proces de redistribuție a avuției, de la creditori (deponenți) către debitori. Marea masă a publicului are de suferit pentru ca investițiile lipsite de viabilitate și orgoliile unor politicieni și corporatiști de frunte să fie satisfăcute.
BOGDAN GLĂVAN,
profesor de economie
și deținătorul bloguluiwww.logec.ro
