Potrivit acelui articol, Trump ar fi fost „practic depășit” de urgența acestei crize din sănătatea publică, iar „indiferența sa, preocuparea manifestată față de propria persoană și lipsa sa de orientare” au aruncat țara în dezastru. În titlul editorialului din Globe se spunea că Trump „are sânge pe mâini”. Dar editorialul a fost remarcabil și prin ceea ce a omis să spună. Deși ziarul îl considera pe Trump personal responsabil pentru moartea probabilă a mii de americani, publicația nu i-a cerut demisia. În schimb, The Boston Globe ajungea la concluzia că cel mai bun lucru pe care l-am putea spera ar fi Ziua Alegerilor, în care s-ar da socoteală „pentru viețile pierdute și pentru marea suferință care putea fi evitată sub oblăduirea președintelui”.

Editorialul din Boston Globe evidenția unul dintre aspectele mai neobișnuite ale crizei Covid-19: În ciuda marelui eșec al lui Trump, aproape nimeni nu i-a cerut să demisioneze. În timpul scandalului Watergate, s-au înregistrat numeroase apeluri prin care președintelui Richard Nixon i se cerea să demisioneze. Aproximativ 30 de ziare, printre care The Philadelphia Inquirer și Atlanta Journal-Constitution, i-au cerut președintelui Bill Clinton să demisioneze după scandalul cu Monica Lewinsky. Față de inepția catastrofală a lui Trump, precum și indiferența lui evidentă față de durerea pe care a suferit-o o întreagă țară, cine a fost singura voce de influență națională care să ceară demisia sa… Howard Stern? Faptul că nimeni nu crede că Trump ar fi ascultat chemarea de a demisiona nu e relevant; nimeni nu credea nici despre Clinton că va demisiona. În fața catastrofalei incapacități a lui Trump și în fața evidentei sale indiferențe față de suferințele pe care el le-a provocat populației, cum se face că singurul glas influent la nivel național care i-a cerut demisia a fost… cel al lui Howard Stern (Howard Ster este o personalitate a radioului și televiziunii americane, cunoscut mai ales pentru emisiunea The Howard Stern Show, poreclit Regele Presei, n. red.)? Adevărul e că nu se pune problema ca vreun om să creadă vreodată că Donald Trump ar răspunde cererii de demisie, după cum nimeni nu se gândea nici că Bill Clinton o să demisioneze.

Curios să aflu de ce The Globe a evitat să-i ceară lui Trump demisia, am contactat-o pe Bina Venkataraman, redactorul paginii în care a apărut editorialul. Ea mi-a transmis prin e-mail că redacția s-a gândit să ceară demisia lui Trump cu ocazia recentului scandal legat de Ucraina, care a dus la punerea lui sub acuzare, dar că până acum a evitat să facă acest pas. Ea a mai spus că un an electoral „ridică ștacheta în privința rațiunilor și momentului care pot justifica un asemenea pas”. Totuși, (dna) Venkataraman a subliniat că The Globe nu a exclus această posibilitate. „Când discutăm asemenea probleme, avem în vedere tot felul de factori, inclusiv momentul calculat, șansele de a influența rezultatul, dacă o atare poziție ar fi benefică țării în acest moment al calendarului”, a spus ea, după care a subliniat totodată că ziarul a cerut demisia procurorului general William Barr din cauza a ceea ce, în opinia ziarului, ar fi fost un șir întreg de acte reprobabile. (Merită remarcat totodată și faptul că analistul Michael Cohen, deși nu este jurnalist la The Globe, a cerut de mai multe ori demisia lui Trump.)

Julian Zelizer, istoric la Universitatea Princeton, consideră că faptul că Trump a supraviețuit recent tentativei de demitere este probabil un alt motiv pentru care editorialiștii și democrații din Congres au ezitat să-i mai ceară demiterea. Dar el crede totodată că asta s-ar putea datora și altor factori. Zelizer afirmă că, după decenii întregi de retorică antiguvernamentală din partea Dreptei, mulți americani au ajuns să creadă că obiectivele Washingtonului nu vor ține cont de ei, iar asta a modelat reacția țării în fața unei conduceri incompetente. “Există senzația că asta e tot ce mai putem spera să primim”, spune el. Gradul în care noi am putut să ajungem imuni la eșecuri a fost clar demonstrat în timpul președinției lui George W. Bush. Deși Bush a prezidat o întreagă serie de dezastre istorice – 11 Septembrie, războiul din Irak, uraganul Katrina și criza financiară mondială – el a beneficiat de două mandate în funcție.

Se pare că actuala noastră cultură politică a căpătat o mare toleranță față de eșec. În calitate de director al CIA sub președintele Bush, George Tenet a gestionat două dezastre informaționale: 11 Septembrie și războiul din Irak. Și totuși, el și-a păstrat funcția până în 2004, la peste un an după dezastrul din Irak, când a mai subliniat și că nu pleacă rușinat sau dezonorat. El le-a spus angajaților CIA că era “o decizie personală, care avea un singur motiv – binele minunatei sale familii – nici mai mult, nici mai puțin“.

Probabil că lumea afacerilor este cea care ne-a obișnuit cu perspectiva unui eșec fără consecințe. În lumea marilor corporații, slabele performanțe nu împiedică niște compensații generoase. În decembrie trecut, când președintele Consiliului de Administrație al firmei Boeing, Dennis Muilenburg, a fost concediat după ce două avioane de tip 737 Max s-au prăbușit și toate avioanele au rămas blocate la sol, el a plecat fiind plătit cu 62 de milioane de dolari. Șefii par să câștige milioane indiferent de cât de rău o duc companiile lor.

În afara problemelor de ordin așa-zis cultural, nerușinarea lui Trump – incapacitatea sa de a se căi – pare să fi devenit un fel de scut. În timp ce Joe Biden e atacat pentru o presupusă hărțuire sexuală care s-ar fi întâmplat cu aproape trei decenii în urmă – The New York Times cere o anchetă, iar unii comentatori cer Partidului Democrat să renunțe la potențiala sa nominalizare – acuzațiile de același gen împotriva lui Trump, cum ar fi cea de anul trecut lansată de E. Jean Carroll, abia dacă se înregistrează. De ce acest tratament diferit? Criticii lui Biden recunosc că fostul vicepreședinte poate fi convins să-și asume responsabilitatea pentru faptele sale, în timp ce Trump pare imun în fața oricărui oprobiu, indiferent dacă este vorba de agresivitatea sa sexuală sau de crasa lui incompetență. Așadar, ne îndreptăm spre 100.000 de decese datorate bolii coronavirusului, resemnați deocamdată în fața președinției bolnave a lui Trump.

Dar dacă toți acești factori explică de ce aproape nicio persoană, dintre cele cu o poziție de autoritate sau de influență, nu spune că Trump ar trebui să plece, asemenea persoane își pot justifica totuși cu greu tăcerea. Dimpotrivă, tăcerea este un alt indiciu care arată cât de neplăcută a devenit politica.

Steven Kaplan, profesor emerit la Universitatea Cornell, care a predat istoria Franței, iar acum locuiește la Paris, mi-a spus că dacă Emmanuel Macron ar fi dat-o în bară la fel de mult ca Trump, “i s-ar fi cerut demisia serios și repetat“. Situația ar fi identică și în cazul lui Justin Trudeau sau al Angelei Merkel.

Zelizer, profesorul de la Princeton, crede că viitorii istorici vor fi uluiți de faptul că eșecurile lui Trump au putut fi tolerate până într-acolo încât demisia nici măcar nu a intrat în discuție. “Cred că ne vom aminti și ne vom întreba de ce oamenii nu s-au arătat mai furioși“, spune el. “Unde a fost indignarea?“